2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A New York City subway train holds 1,200 people. This blog was viewed about 7,800 times in 2011. If it were a NYC subway train, it would take about 7 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Dragii mei,

Azi facem un exercițiu de imaginație. Adică: voi vă imaginați că cițiți cea mai super ultra ++ urare de an nou, eu îmi imaginez că îmi mulțumiți, și împreună ne imaginăm că toată lumea e super fericită.

Hai sănătățuri!

De sezon

Azi am fost într-o vizită fulger la bună-mea din cauză că susnumita ducea lipsă de varză petru sarmale. Și tot românu știe că făra sarmale nu se iezistă sărbă(u)toare în țărișoara aista. Ocazie cu care era să-mi rup gâtu’ din cauză de combinație proastă de papuci și gheață.

Eh, am ajuns la blocu’ bătrânei și situația părea roz, că fiincă la parter/etaju’  mirosea a cozonaci și sarmale. Nu, nu mirosea de la bună-mea. La etaju’  3 în schimb mirosea a chestii afumate prea tare. Și cum țața din mine nu s-a putut abține i-am zis lu’ ‘a bătrână despre afumături. Și mi-a explicat bătrâna că vecinu x a tăiat porcu’. Eh, cu vecinu’ ăsta am o problemă de când mă știu. Că de când mă știu, în fiecare decembrie taie porcu’. Până aici e fix problema lui. Problema mea e că în fiecare decembrie iși afumă diferite chestii în fața blocului. Și până mai prin primăvară avea afumătoare de tablă trântită într-o grădină. Numa’ că au venit nenii de la primărie de au făcut parcări, și susnumita grădină a dispărut în neant. La fel și afumătoarea. Presupun că ceva conaționali d’ai noștrii au băut o bere din chestia asta. Și evenind la luna de (diz)grație decemb’re  a lu’ 2011, porcu’ o’ fo’ tăiat și urma a fi afumat. Decât că lipsea obiectu’ muncii. Da’ cum românu’ ie inventiv și se pricepe la dă toate nenea vecinu’ și-a tras afumătoare nouă. Din carton. Și s-a apucat voinicește de afumat cârnați pe sistemu’ aprins focu’ și plecat în casă. Și s-au afumat cânații vr’o două ore, după care s-au plictisit. Motiv pentru care au tratat cu focu’ să rezolve cartonu’ de la afumătoare să vază și ei cine mai trece pe stradă. Și focu’ s-a conformat. Și a ars cartoanele. Și cârnații cu ocazia asta, că, logic, au căzut în foc. Da’ din câte zicea ‘a bătrână cineva l-a anunțat pe nea’ vecinu’ la timp și a reușit să scape ceva cârnați. Amu’ io mă întreb de vr’o câțiva ani buuuuuuuuni, chestia asta îi legală? Și dacă nu, cine se ocupă de amendat vecini x?

Până m-oi lămuri, vă urez Paște fericit și tot ce-mi doriți!

Sau era Crăciun fericit……?! Hai sănătățuri!

Moș Nicolae reloaded

Nu’ș dacă vă mai aduceți aminte, da’ relația mea cu Moș Nicolae nu-i chiar strălucită. Că acu’ doi ani mi-a stricat televizoru’ și mașina de spălat. Anu’ trecut mi-a tras o sperietură cu filtru de cafea. Anu’ ăsta, în schimb, și-a propus să-mi toace nervii. Rău. Că s-a trezit susnumitu’ să-i trântească sub ghete lu’ nepoate una bucată joc de bingo (chestie pe care am aflat-o de dimineață) din care nu câștigi nimic (m-a informat nepoate când m-am întors acasă). Amu’, nu-s geloasă pe nepoate (nuuuuuuuu de loc) că a primit mai multe decât mine (adicătelea eu am primit o ciocolată), da’ cine a făcut pe moșu’ în casă la mine anu’ ăsta tre’ schingiuit. Ceea ce ar urma dacă n-aș risca să fac ceva ani de pârnaie. Pen’ că deoarece respectivu’ joc de bingo e făcut din plastic. Adică multe multe multe biluțe mici mici  mici de plastic băgate intr-o bilă mai mare, da’ tot de plastic, prinsă pe o tijă de plastic, cu o manivelă de plastic. Mno, cu atâta plastic în cap, închipuiți-vă că învârtiți manivela. Și bila mare de plastic scărțăie când se freacă de tija de plastic (cre’ că ar trebui să reformulez asta… sau poate nu…) și biluțele mici de plastic se lovesc una de alta și toate de bila mare de plastic, și din când în când, un co’chil cu plămâni foaaaaaaaaaaaaaaaaaaarte buni urlă BINGOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO. Și chestia asta se repetă la fiecare (cel puțin) 5 minute. De o oră încoace. Și nervii mei mă bat la cap să ne cărăm. Pe o insulă pustie. Pe la ecuator.

Mno, hai sănătățuri. Și dacă cineva crede că poa’ să-mi schimbe părerea despre Moș Nicolae să se simtă liber(ă) să încerce.

Filozofări de duminică

S-a făcut decemrie, și ca în fiecare an, în decembrie ne aducem aminte. Că suntem români (o zi), că tre’ să fim mai buni (până ne spovedim), că avem neamuri/cunoștințe/prieteni pe care nu i-am mai văzut de-un car de ani (2 zile), motiv pentru care trimite mesaje și/sau mailuri la grămadă în ideea că respectivii o să creadă că-i trimis personal pentru ei. Eh, excepția de la regula asta e mon pere. Care în fiecare an (de vr’o 10 încoace) își aduce aminte, în sfânta luna decembrie, că el vrea să se pensioneze. Și de 10 ani încoace îi spun că nu poate. Încă. Problema e că, până anu’ ăsta, placa era ” Tati, în 2012”. Eh, anu’ viitor e 2012. Și ăl bătrân vrea să se pensioneze. Numa’ că, ai noștrii ca brazii au schimbat legea. Și nu prea mai poate. Chestie pe care i-am explicat-o azi la telefon. Decât că nu m-a crezut. Motiv pentru care mi-a promis solemn că ma mere o să apară azi acas’ cu cartea de muncă a susnumitului tată, pen’ ca eu să mă apuc de calculat cam când poa’ să iasă el la pensie. Da’ să-i spun și dacă mai poa’ să lucreze după aia. Și dacă iese la pensie anticipat cu cât îl penalizează. Și cât timp. Și cât o să ia el pensie. Și cum se face dosaru’. Și să-i fac o copie. Și ceva oi face, că mi-o promis un pachet de pipe. Când o să ia leafa. La anu’. Sau la prima pensie.

În altă ordine de idei, nașii soru’mii și-au adus aminte că pe nepoate îl cheamă, printre altele și Andrei (să-mi trăiască). Și s-au gândit ei, în sinea gândului lor, să-i facă o vizită. Ceea ce au și făcut. Decât că, după ce n-au răspuns la nici un telefon vr’un an de zile, tanti nașa a venit cu o falcă în cer și cu una în pământ, că nesimțiții de fini nu i-au căutat de doi ani. Chestie care m-a făcut să-mi doresc să-i scot dinții. Drept urmare m-am cărat din camera de protocol (a se citi bucătărie). Decât că înainte să apuc să mă fofilez a tre’it să răspund la aceleași întrebări stupide la care răspund de când îi știu, gen ce face frati-tu, cum îi merge, s-a însurat, și, mai ales, dăăăăăăăăăă-neeeeee și nouă număru’ lui de telefon. Că pe noi nu ne-a mai sunat de câțiva ani. Fie vorba între noi, nici pe tac-su nu l-a mai sunat de juma’ de an, da’ ăla nu se pânge.

În ultima ordine de idei, hai sănătățuri. Și sărbăutori fericite (asta așa, preventiv, în caz că nu mai dau prin zonă până atunci).

Idei dezordonate

Care este, băieții veseli care-mi izolează blocu’ au înaintat înainte, da’ n-au ajus foarte departe, motiv pentru care îl pândesc pe dom’ patron să-i explic cam câte minute intră in trei săptamâni și să-i zic vr’o două de foarte dulce. Vecinii mei pensionari se ceartă ca chiorii între ei până pe la orele șaisp’ce, după care se ceartă cu vecinii nepensionari pe tema: ” Ăștia se mișcă_cam încet”, da’ nici unu’ nu le zice nimic ”la ăștia”. Există totuși o gașcă de vecini care nu se ceartă cu nimeni, adică ăia care au apartamentele gata izolate. Azi am pus pariu cu mama că ăi mai infocați vociferatori ‘or să tacă brusc în momentul în care și apartamentele lor vor fi gata, chiar dacă nenea nu termină blocul. Motiv pentru care sunt în așteptarea unui pachet de țigări.

M-am chinuit azi săi scot mamei o pereche de papuci din lada patului propr’etate personală. Operația de extragere în sine a durat 10 secunde. Restu’ timpului, până la o juma’ de oră m-am chinuit să întind canapeaua. Că sireaca luna asta face 34 de ani. Eu numa’ 33 la anu’ în vară. Mă gândesc că ar fi cazu’ să-i cânt prohodu’. Decât că mi-e groază. Că_când m-am mutat mi-a luat două ore s-o bag pe ușa dormitorului. După ce am urcat-o 4 etaje. Și toporu’ e la tata… Motiv pentru care, bag de samă că mai are ceva ani de trăit.

Am descoperit cu durere în corazon că s-au închis trei chestii de prin oraș, chestii despre care n-am crezut vr’o dată că o să dispară. Bine, nu s-au închis chiar acu’, da’ azi mi-am adus aminte că n-am miorlăit pe tema asta.

Deci 1, știți internet cafe’u din stație de pe Zizinului? Stația de la Traian, la parteru’ blocului de 10 etaje. Eh, s-a închis. Și era, dragu’ de el, acolo, de pe vremea când eram eu în liceu. Amu’ e magazin de piese  și accesorii pentru pisiuri.

Deci 2, cine nu știe de Tao nu-i din Brașov. Clar. Decât că Tao a plecat în lumea veșnicei vânători, și dacă îmi mai tre’ piese, carcase sau chestii pentru telefon n-am nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Amu’ e de închiriat. Spațiu, care este.

Deci 3, crâșma în care îmi facea veacu’ mai acu’ tri ani de zâle, și în care activitatea preponderentă era înjuratu’ chelnerilor și-a luat jucăriile  și a plecat în lumea fostelor repere de prin centru vechi. Au închis Bavaria băăăăăăăăăăi. Amu’ e doar un spațiu gol.

Mno, hai noroace.

Izolarea blocului. Stage 2 și 1

Mno, doamnelor, domnișoarelor, bă băieți. Vă aduceți voi aminte problema aia de la mate (pe care, apropos, n-am reușit s-o rezolv never, ever, ever) cu melcul din fântână? Adică ăla care urca ziua 2 metrii și noaptea aluneca 1 jumate? Mno, cam așa se desfășoară lucrările la blocu’ subsemnatei. Adicătelea miercurea trecută eram la nivelu’ de schele întinse pe un perete juma’ și ceva promisiuni. Joi s-au apucat băieții de lucru cu avânt muncitoresc, și sara un perete era căptușit cu scârță. Stadiu în care a rămas până mai alaltăieri. Azi avem un perete și un zâmbet tencuite. Și așteptăm. Asta pentru că, aflai eu mai pe la începutul săptămânii, nenea patronu’ n-are vopsea. Și logica spune că nu dai jos schelele până nu termini tot peretele. Deci, așteptăm colorile. Și culorile vor să vie, dupe socotelile mele, cam azi. Că nenea vecinu’ mi-a zis, într-un târziu că colorile vin pe bază de comandă, într-o săptămână. Care săptămână se împlinește azi. Dacă nea’ patronu’ a dat comanda joia trecută. Drept urmare, melcu n-o să iasă din fântână in trei săptămâni cum s-o lăudat nea’ patronu’. Sau poate totuși….. Că deh, speranța moare ultima.

Asta fu stage 2.

Stage 1 zice că:

Joi pe seară mă sună ‘a bunică. Și îmi zice fără prea multe iesplicații că vrea cu mama. Ceea ce înseamnă că s-a întâmplat o chestie nasoală. Decât că…… a venit vecina de dedesupt (a lu’ bunică-mea vecină) să-i spună că ea și încă cineva de pe coloană s-au gândit în sinea gândului lor să izoleze blocu’. Că și scrabeii își izolează. Și dacă tot vine omu’ cu schela….. Și ‘a bătrână nu știa ce să facă. Și mama i-a zis că să facă. Motiv pentru care vineri a trebuit să mă deplasez biped până acas’ la abue să văd ce vrea de fapt vecina. Și am aflat. Că pe lângă costul izolării tre’ia plătite și nuș’ ce autorizații, și nuș’ ce părți comune și nuș’ ce alte chestii. Și că vecinu’ de deasupra lu’ bună-mea nu prea știe ce vrea de la viață. Sau ce vrea viața de la el. Mno, am rămas înțeleasă cu vecina s-o anunțe pe bună-mea când vine nenea după bani, ca să poa’ să mă sune bătrâna. Numa’ că bătrâna a sunat duminică seară, să-mi spună că respectiva vecină a plătit de vineri. Drept urmare, luni îl căutam pe șefu’ pe la scarabei să-i dau banii și contractu’ să nu rămână buna-mea în pereții goi. Eh, stadiu’ lucrărilor pe șantieru’ număru’ doi era cam cum era miercurea trecută pe șantieru’ număru’ unu. Decât că săptămâna asta n-am mai ajus pe acolo, și nici n-am intrebat-o pe abue ce-au mai făcut ăștia. Numa’ că am o vagă impresie că la ‘a bătrână o să-i spăl geamurile inainte să mi le spăl pe ale mele. Ghici de ce. Sau mai bine nu.

Mno, sănătate și virtute. Sau pastiluțe roșii și verzi. Dupe caz.

Izolarea blocului. Stage 1

Undeva pe la mijlocu’ lu’ Florar un stimabil vecin a trăznit la gazeta de perete un anunț cum că ne ședințim înspre a dezbate problemuri importante pentru satu’ nostru vertical. Și a descoperit subsemnata cu vagă stupoare că ne bate gându’ să izolăm blocu’. Pe mine personal nu mă excită extraordinar de tare ideea, pen’ că toată povestea asta vine cu trena ei de jeg și zgomote nu foarte plăcute urechilor mele. Dar  deh, pe sistemu’ ” daca-i musai, cu plăcere” m-am dat peste cap și am făcut rost de bani, dupe care m-am pus pe așteptat. Asta pen’ că, nenea când a venit el prima dată de m-a pus să-i semnez un contract și să-i bag în buzunare 10 la sută din valoarea lucrării a zis că cel târziu la mijlocu’ lu’ Gustar o să apară cu surle, trâmbițe, ostași, schele și alte chestiuni de gen și o să se apuce de lucru. Decât că s-a făcut de Brumărel și nenea nu mai venea. Amu’ prea multe probleme nu mi-am făcut eu, pen’ că se iezista un anumit vecin pe care puteam să-l bat de alea 10 la sută cât am dat avans. Numa că, sâmbătă drăguță dimineață a apărut alt anunț la gazeta de perete care zicea că luni pe sară o să apară nenea, care vrea juma’ din bani. Și nenea o venit. Și urma ca marți să se apuce de muncă. Și, luni când am ajuns eu acasă (să fi tot fost 5 dupe amiezi), lângă blocu’ meu 3 hăndrălăi descărcau schele dintr-un camion. Având în vedere că  omu’ nu-și primise banii (încă) m-am gândit eu, în sinea gândului meu, că o să vă comentez în timp real operațiunea ”izola-ne-am blocu’ ” în stilul propriu și personal al lui Ilieeeeeee Dobreeeeeeeeeeee. Și a trecut ziua de luni. Marți dimineață, am studiat starea lucrărilor: erau schele întinse pe un perete și un sfert. Și visam eu că până seara o să fie măcar juma’ de perete gata. Dar, azi e miercuri, e 8 sara, și lucrările sunt în stadiul de marți dimineață. Chestie care mă bucură nespus. Pentru că n-o să trebuiască să-mi spăl geamurile săptamâna asta. Și dacă izolatu’ se desfășoară în ritmul de până acum, presupun că pentru spălat geamuri o să apelez la tehnica tatei : ‘Dă doamne o ploaie, să spele și rușinea asta”

Până una alta, am ales culorile în care o să ne vopsească nenea blocu. Și de la roz bombon cu moeuve am ajuns la eternul crem cu maro. Încă nu ne-am hotărât ce culoare o să aibă moțu’, da’ nu-i timpu’ pierdut. Drept urmare, vă doresc o toamnă plăcubilă, și promit că vă țin la curent cu evoluția lucrărilor. Dacă o să mai fie cazu’.

Hai sănătățuri!

Ședință cu părinții

Când a terminat soru-mea liceul am crezut că am scăpat de corvoada ședințelor cu părinții. Că toată povestea asta a început pe vremea când susnumita soră era prin clasa a șasea. Și io prin a 11a. Că ai mei se cam mutaseră la țară și nu mai aveau timp/chef de nimicuri de genu’ ăsta. Cât a fost co’chilu’ în școala generală ședințele erau simple, deoarece bicoz mă cunoșteau toți profii și nu-și băteau capu’ cu mine. Când a ajuns co’chilu’ la liceu, la prima ședință s-a strâmbat puțin diriga ei la mine, da’ s-a obișnuit cu ideea repede. Asta pentru că majoritatea ședințelor se făceau pe sistemul :„ne trebuie bani pentru… chestii”.  Motiv pentru care  m-am decis că dacă vr’o dată mă fac mare și o să am progenituri personale, la ședințele cu părinții se duce tac’su, că eu nu mai particip la așa ceva veci pururi.

Amu’  încă îs de părere că în cazul progeniurilor personale la ședințele cu părinții se duce tac’su, numa’ că partea cu veci pururi nu mi-a ieșit. Și vinovat e, logic, tot prințu’ moștenitor al fomeliei. Că educatoarele lui au dat strigare că azi la șaisp’ce trecute fix se ședințează cu părinții. Cumnatu’mio ajungea până la ora aia acasă, decât că nepoate nu prea suportă statu’ peste program la grădi’, motiv pentru care tre’ia adus acas’ și păzit. Soru’mea are program până la 5 juma deci nu ajungea nici s-o bați. Eu mi’s în conțed. Și neamu’ meu cel fălos a tras la sorți și m-am nimerit io delegat la ședința cu părinții. Drept urmare m-am dus. Amu’ ședințele făcute pe sistemu’: ne vedem, voi cereți bani, eu notez câți și plec acas’ nu mă deranjează. Decât că ședința de azi a durat două ore. Timp în care a trebuit să mă înghesui pe un scăunel mic mic mic de tot, ocazie cu care am aflat de ce persoanele care suferă de obezitate morbidă prin statele unite ale suei îi dau în judecată pe patronii restaurantelor care au scaune cu mânere. Motiv pentru care încă mă mai doare o anumită parte a corpului. Da’ după ce oi scăpa de vânătăi o să uit partea asta din expriență. Durerea de la extremitatea cealaltă a corpului, în schimb, va fi mai greu de uitat. Amu’ n-am nimic cu bieții părinți, că până la vârsta asta m-am prins că mai toți avem probleme de personalitate și ne credem mai deștepți decât suntem. Și că tre’ neapărat să ne dăm mari și să ne impunem părerea. Și că mulți habar n’avem pe ce lume trăim. Da’ tot a reușit să-mi sară țandăra și să-mi doresc să fiu pe un vârf de munte, doar eu cu păsărelele. Faza cea mai fenomenală e că, de ceva timp tot ce se numește învățământ preuniversitar (că ăla universitar mă lasă rece momentan) tre’ să-și angajeze consilier care să ne iesplice nouă ce probleme au copiii noștrii la cap. Chestia asta mi se pare super bună, mai ales că am dat la un moment dat peste una bucată consilier care părea că știe ce face. Decât căăăăăăăăăă, la fenomenala noastră ședință cu părinții a apărut și tanti consiliera grădiniței. Care a ținut neapărat să ne spună, pe post de introducere, că ea e consilier la două grădinițe, dar e plătită numai pentru una. Ok, nu comentăm, că deh, bugetarii săracii pătimesc greu mânca’i'ar mama. Partea proastă e că, draga de tanti consiliera se chinuia să ne explice nouă, necunoscătorilor că e extrem de important și vital să semnăm o bucată de hârtie prin care să ne dăm acordul de principiu, cum că, în principiu, ăăăăăăăăăăă, dacă ăăăăăăăăăăăăă sesizează, adică vede ăăăăăăăăăă ea ceva care cum că ceva n-ar fi ăăăăăăăăăăă în regulă cu copilu’ ăăăăăăăăă adică la comportament, cum vă spuneam și ăăăăăăăăă anu’ trecut, adică e important să stea de ăăăăăăăăăăăăăă vorbă și cu copiii ăăăăăăăăăă pentru că au crescut și ăăăăăăăăăăă se poate adică sunt copii în grădiniță cu părinții ăăăăăăăăă care de fapt stau la bunici ăăăăăăăăăă divorțați prin străinătate ăăăăăăăăăă adică oricum nu-i obligatoriu, dar tre’ ăăăăăăăăăă adică o hârtie prin care să știe ea că suntem ăăăăăăăăăăă că dacă copilul prezintă ăăăăăăăăăăăăă și a fost și logopedul ăăăăăăăăăăă, dar copii n-au cine știe ce ăăăăăăăăă trebuie să plec la ședință la grupa de lângă. Fază la care eu m-am blocat. Că dacă copilu’ meu ajunge pe mâna unei ‘telighente de genu’ ăsta, fie ajung eu la pușcărie, fie ajunge ea în loc luminat, în loc cu vredeață…. (situațiile nu se exclud reciproc). Amu’ ședința s-a terminat la 6. E 10 și eu încă mă întreb cine și de ce a angajat-o pe ma’mzel. Și cum mama dracului a reușit aia să termine facultatea. Că pe lângă faptul că nu are nici un soi de coerență în vorbire subiectul și predicatul la ea n-au nici o legătură unu’ cu ălălalt. Și băieții îs de genu’ feminin. Și fetele de genu’ masculin. Motiv pentru care, foaia ce ne-a dat-o tanti consiliera la inceputul sedinței a rămas albăăăăăăăăăă ca spuma laptelui. Că n-a semnat-o nimeni. Singura chestie care mă oftică e faptul că nu i-am reținut numele. Da’ pot să bag mâna în foc că era 100% românesc.

Mno, hai sănătățuri și uichenduri plăcute!

Paradis frăţicăăăăăăăăăă

Dragi tovarăşi şi pretini gutuvă-n abăn. Îmi cer scuze că n-am mai dat pe aici de secole, da’ în ultima perioadă n-am avut timp nici să mor. Da’ azi vă scriu, că era să mor. De râs. Că m-am apucat de un curs de instructori de gimnastică pentru seniori. Dacă n-aţi aflat de curs înseamnă că nu ştiţi ce să citiţi pe net. Dacă aţi aflat şi n-aţi venit aţi pierdut o distracţie pe cinste. Ghinionu’ vostru.

Amu’, cum instructorul nostru a avut la un moment dat probleme de sănătate şi a trebuit să facă o bucată bună de timp gimnastică în apă, a considerat necesar să ne arate şi nouă ce înseamnă chestia asta. Pe cale de consecinţă ne-am deplasat în grup organizat înspre singura chestie din oraş care suportă bipezi care nu ştiu să înoate, pe o vreme de rahat ca cea de azi. Recte, paradisu’ subacvatic. Şi acilea începe dixtracţia.

1. Doi inşi din gaşcă aveau card de la zile şi nopţi, ceea ce le dădea dreptu’ la o reducere de ţ la sută din preţu’ biletului. Numa’ că tanti de la intrare nu ştia cum se foloseşte ‘strumentu’ pentru respectivu’ card. Da’ colega ştia, şi urma să vină peste juma’ de oră. Şi ca să nu aşteptăm, o să rezolve ea problema până ieşim.

2. Tanti mi-a dat o brăţară cu o cheie, care, teoretic tre’ia să ÎNCUIE un dulăpior. Care dulăpior ar fi trebuit să fie deschis. Decât că nu era. Da’ norocu’ meu, ne’a dat la fiecare câte o  cheie, şi am reuşit să-mi îndes rucsacu’ în dulăpioru’ altcuiva.

3. Mi-am adus aminte de ce nu merg eu la baltă de obicei. Că adică, pe mine dacă m-ai scăpat în apă nu mă mai scoţi de acolo nici cu slujbe. Da’ azi am reuşit, că m-au ameninţat că dacă nu ies la timp o să tre’iască să mai dau ceva bani la ieşire. Chestie care n-ar fi fost chiar inteligentă. Eh, faza cea mai nasoală e că, după ce stau prea mult în apă nu-mi mai iese mersu’ pe picioarele din dotare. Că am senzaţia că’s încălţată cu bocanci de 15 kile fiecare. Da’ îmi trece. Cu timpu’.

4. Mno, la paradis îi frumos. Că îi multă lume. Şi colorată rău. Adicătelea gagici machiate şi cu perle la gât, musculoşi cu slipuri minuscule şi cu lanţuri de aur tot la gât, şi d’aştia d’al de mine, care se ocupă de studiat terenu’ şi eventual căutat nod în papură. Eh, PCRu personal (se traduce pile, cunoştinţe şi relaţii) care a mai trecut prin zonă, mi-a lăudat, cu mici excepţii, o anume încăpere din tot paradisu ‘cela, recte grota. Care grotă se vrea a fi cameră de relaxare. Drept urmare, te introduci înăuntru şi te aşezi undeva. “Undeva” asta e doo posibilităţi. Una se numeşte băncuţă trântită d’a lungu pereţilor, şi alta se numeşte o tentativă de bazin cu apă foarte mică şi foarte caldă. Ideea la bazinu’ ăsta e să stai întins pe spate şi să te uiţi pe tavan. Prima indicaţie că ceva nu-i chiar cuşer cu respectiva cameră e că uşa e închisă, şi pe uşă scrie “intrarea copiilor interzisă”. Şi dacă intrii singur rişti să te simţi ciudat. Eu am fost dusă de mânuţă. Şi aci’ începe partea haioasă. Când am intrat erau înauntru 4 inşi, grupaţi pe sistemu: un cuplu, ea peste el, se sărutau de mama focului, doi “ei” care stăteau unu’ lângă altu’, şi vreau să cred că doar stăteau. Că lumina e cam chioară înspre de loc. Şi pe pereţi e o chestie gri înspre negru. Drăguţ a fost că, la juma’ de minut după ce am intrat, cei 4 susnumiţi au dispărut. Cam în viteză.  Ca fapt divers, persoana care m-a dus de mânuţă până acolo e un el, croit cam pe gabaritu’ meu. Decât că, cu un cap şi ceva mai înalt decât mine. Amu’, n-am înţeles dacă respectivii au dispărut că’i încurcam sau dacă am lăsat impresia că urmează să-i luăm la palme. Vag neinteresantă chestia. Deci, se lăţeste, pardon, lungeşte subsemnata în susnumitu’ bazin, şi face singura chestie care e omeneşte posibil în camera respectivă, abică beleşte ochii în tavan. Şi pe tavan încep să se plimbe peisaje din cele mai frumoase, pozate de fotografi din cei mai pricepuţi, cu aparate de pozat din cele mai bune. Care peisaje e uălpeipărurile standard din win 7. Amu’, dacă vă întrebaţi de unde ştiu asta, vă spui. Deci, ‘telighentu’ care stătea în faţa pisiului de pe care rulau pozele nu s-a obosit să facă pozele fulscrin. Şi în stânga peisajelor mirobolante se vedea foldăru’ şi miniatura la fiecare poză. Şi erau (des)centrate aiurea rău. Deci, nenea patronu’ de la paradis, schimbă-ţi dreacu’ omu’ de la pisiu. Dar, cea mai fenomenală chestie în toată afacerea asta e muzica. Şi muzica asta se vrea a fi muzică de relaxare. Amu’ nu’ş ce vă relaxează pe voi, că io ştiu că din punctu’ ăsta de vedere îs ciudată rău da’ mie muzica respectivă mi s-a părut perfectă pentru un film de groază. Drept e că îi lipseau nişte ţipete şi eventual un motor de drujbă, da’ baza era perfectă. Drept urmare, în tri minute eram înapoi in bazinu’ cu apă de un metru’ juma’.

5. În două ore cât am stat acolo am reuţit să iau doar o gură de apă fără voia mea. Partea groaznic de proastă e că asta s-a întâmplat la duş şi apa era combinată cu şampon. Naşpa senzaţie.

Mno, hai sănătăţuri, şi ne’om mai auzi!