Chestii

Carevasăzică am trecut prin zonă să șterg prafu’ și să deschid geamurile, că bloaga mea începe să arate a casă părăsită. Și mi s-au scos ochii că n-am mai zis nimic de mult.

Deci, povești după o lună și ceva.  Momentan am curtea de conturi pe cap. Cam încă o lună. Motiv pentru care nu prea știu pe ce lume trăiesc. Da’ o să-mi treacă. Promit. Adică sper. Asta trecând peste faptul că de prin martie vorbesc în trei limbi, chestie care mă debusolează și mai rău. Da’ mă obișnuiesc și cu asta. Cred.

Amu’ în rest, toate bune și frumoase. Campania electorală mă calcă pe nervi ca de fiecare dată, și tot ca de fiecare dată mă face să mă gândesc sincer să votez cu vr’o naționalitate conlocuitoare. Decât că_candidatu’ la primărie al ălora de erau primii în topurile preferințelor mele îmi pare a fi un lingău până în măduva oaselor. Asta trecând peste faptu’ că până mai acu’ două luni se bătea cu pumnii în chept că-i cel mai și cel mai…. logic, de altă culoare. Locu’ doi era partidul desenelor animate, da’ acu’ îs lideri de opinie. Da’ trecem peste, că are cine să-i toace pe candidați.

În altă dezordine de idei, nepoate a umblat craca azi. Pe la nu’ș ce fermă, pe lângă oraș. și a fost super încântat. Că un nenea i-a luat în brațe și i-a suit pe căluți. Și i-a plimbat cu căluțu’. Și le-a dat să mănânce. Lapte și pâine prăjită. Cu gem. De prune. Care nepoate nu mănâncă pâine prăjită nici să-l bați. Și a văzut și capra cu trei iezi. Da’ nu avea decât un “iez”. Care nici după două ore nu vrea să se facă ied. Și oile erau la păscut. Da’ mai aveau niște căluți în altă parte. Că erau obosiți, și nu erau afară. Și când trimiți co’chii crescuți în civilizația betonului la fermă, te trezești cu concluzii de genu: “La căluții ăia care nu erau afară puțea de-ți zbura nasu’ și ochii și urechile și gura.” Eh, i-au trecut toate concluziile când s-a trezit cu un castron de tăieței cu lapte în față. După care și-a adus aminte că trebuie să plece la “Tâlgul secuiesc” la iarbă verde. Numai că nu mai știe sigur când. Să nu mă întrebați cât o costă pe soru’mea toată afacerea asta, că uitai s-o întreb.

Și apropos de soru’mea. Se pare că o să mă blagoslovească_cu încă una bucată nepot. Sau nepoată. Cam prin septembrie. Adică_cam când io o să mă situez într-un conțed mai lung în una din țările alea pentru care cetățenii lu’ tanti Românica încă mai au nevoie de viză.  Promit că o să vă scriu. Și o să fac rost și de poze.

Da’ până atunci, sănătate și virtute!

Filosofări

Există în viața fiecăruia o întrebare care pare inocentă. Atâta timp cât cel care întreabă nu e o anumită persoană. Eh, la mine întrebarea e “ce faci mâine?”.  Care întrebare e pur informativă atâta timp cât persoana care întreabă nu e mama. Că dacă întreabă mama întrebarea e echivalentă cu un dezastru. Că par examplă alaltăieri s-a trezit maman să se intereseze cam ce planuri dețineam pe ziua de ieri. Și pe mine m-a mâncat în proverbialul dos să-i explic că vreau să dorm. Motiv pentru care…… am aflat că cineva ar trebui să treacă pe la bună-mea să-i pună perdelele. Drept urmare am devenit brusc și dintr-o dată cineva. Numa’ că “pus perdelele”, până am ajuns la susnumita bunică, s-a transformat în pus perdele, dat cu aspiratorul, șters prafu’ și dus gunoiul. Ceea ce am și făcut. După care m-am cărat acasă cu intenția clară de a-mi odihni oasele. Chestie care mi-a reușit. Vr’o 10 minute. Că mama m-a trimis să-mi fac curat în cameră. Că îi trebuia neapărat o măsuță care zăcea sub o tonă de chestii.  M-am conformat, că n-am avut încotro. Și am aflat că planurile mele se schimbă din nou. Adică cineva trebuia să spele geamurile de la balcon. Și cum deja am ajuns la concluzia că eu sunt cineva la mine în casă, vă las să ghiciți ce-am făcut eu până pe la 8 juma’ aseară. După care am făcut o baie și am reușit să dorm.

Amu’ ultima întrebare pe care mi-a adresat-o mama ieri seară a fost “ce faci sâmbătă”.  Și i-am zis că nu știu. Că pe bune că nu știu. Numa că am ceva impresii că n-o să-mi fie prea moale.

Hai sănătățuri!

Rețetă

Billy mahmur style. Cu coloană sonoră

- faci o pastă simplă cu faină sare și grăsime vegetală
- pormă bați un ou cu o dingănă de otet și un putzan de apă
- și amesteci
- o scoți pormă din frigider si o întinzi pe fundu la o tavă
- pormă faci pireu de pichioci de post aka fara carne lapte brânză oo
- de unde și intrebarea ce ne dă câinele?
- câinele ne dă din coadă
- și mai pui peste un pic de ceapă operită in tigaie și
- cubulețe de pește
- și pui asta în tavă peste pasta de macaroane și acoperi tot cu pasta de macaroane și dai găuri să iasă aburii
- și 175 de grade la cuptor și 45 de min
- și crăpi în tine

- și daca te tine ,
- adică nu ții post
- poti să pui și brânză în amestecu ăsta și iese de- ți fuți copii și bați nevasta.

Pohtă mare!

Hai sănătățuri!

Concluziuni

Carevasăzică, azi drăguță dimineață, am rămas fără țigări. Motiv pentru care m-am deplasat biped până la magazin. Nimic ieșit din comun până aici, nici măcar faptu’ că io eram groaznic de adormită.  Partea proastă e că, după ce am intrat în magazin, pe post de ziua bună, tanti vânzătoarea mi-a zis “N-am țigări d’alea.” Fază la care m-am blocat. Că adică io știu că pe mine mă știe lumea pen’ că fi’ncă fumez dimineața intr-o anumită stație de autobuz, da’ până acu’ nu m-a dat nimeni afară din magazin cu expresii d’astea. Motiv pentru care m-a apucat filozofatu’. Parțial. Că adicătelea din cauză că țigarile pe care le fumez eu nu se găsesc chiar pe toate drumurile, le cumpăr cam din aceleași magazine. Decât că până acum n-am realizat că din respectivele magazine nu cumpăr decât țigări.

În rest, toate bune și la vară cald.

PS, hai sănătățuri!

Cinci ani de filosofie

De fapt era puțin invers. Adică filosofie la 5 ani. Carevasăzică nepoate începe să gândească. Și eu mă prăpădesc de râs. Că azi par examplă am nimerit peste o discuție între el (N) și sor-mea (s) adică mă-sa:

N: Tușesc cobză!

S: Cum vine asta?

N: Păi la 1 am tușit, la 2 am tușit, la 3 am tușit, tușesc cobză.

S: Nu știu ce e cu tusea asta a ta!

N: Ai auzit și tu că tușesc? Trebuie să fac ceva cu tusea asta. Cândva trebuie să-mi cumperi un tantum verde.

S: Tantum verde? Cine ți-a zis?

N: Tu! Adică tati.

Și cum co’chilu’ nu stă prea mult la discuții, a schimbat subiectul urgent.

N: Mă duc să stau cu bunica în pat.

S: Și eu vreau să stau în pat.

N: Tu nu poți să stai în pat la bunica. Ești prea bătrână. Ai 40 de ani.

Fază la care soru-mii i s-a ridicat părul în cap. Că draga de ea are numa’ 27. De ani, care este. Da’ pe mine toată povestea asta m-a făcut să uit de durerea de picioare.

Hai sănătățuri!

Marți 13. Dimineața

Se face că, prin nu știu ce miracol îs la muncă. Încă îmi pare rău că m-am trezit. Da’ poate îmi trece. Decât că, pe la 9 trecut fix mi-am adus aminte ce caut eu de fapt la birou azi. A venit nenea care ne servisează programu’ de oameni ‘telighenți să ne schimbe versiunea de program. Asta după ce săptămâna trecută am negociat cu el să vină marți. Că mi-a dat mie cu + faptu’ că n-am chef să mă trezesc dimineață mâine. Și s-a apucat ‘onor Gabi să-mi explice că marți are proprietatea de a fi 13. Chestia asta nu mă afectează în mod obișnuit, numa’ că onor Gabi (care mai nou se numește “Marți 13″) are gura spurcată.  Drept urmare, ziua a început super ultra ++ cu un calculator care-mi explica_că_copia de uidouz e puțin piratată. Motiv pentru care a tre’it să-l adun pe nenea de la aiti să-i facă ceva. Că mie mi-a fo’ lene. Eh, în timp ce nea’ aitistu înjura de zor calculatoarele și-mi servea iesplicații filozofice cum că cineva a legat calculatoru’ la net, și că el știe că se poate (fază la care ar fi trebuit să mă simt cu musca pe căciulă) și că altfel nu-și dă seama uidouzu că nu și-a făcut nuș’ ce upgradeuri (asta ca să nu se prindă nimeni că nea’ a uitat să activeze uindouzu’ când l-a instalat), mi-a picat netu’. După care, logic, au început să sune telefoanele. Că tanti colega de birou alu’ ne-a aitistu’ a auzit că piuie ceva. Care ceva era un UPS. Care UPS era băgat într-o priză, care priză era legată la o siguranță pe care cineva s-a gândit că ar fi cazu’  s-o dezactiveze, că parcă consumă cam mult curent. După ce ne-am hotărât toți că siguranța respectivă ar trebui reactivată, nea’ aitistu’ a terminat de reparat calculatoru’.  Și ne-am zis cu tonții că au trecut alea 3 ceasuri rele, și că ziua o să curgă lin înspre ora 15 când o să ne cărăm acasă. Și ziua ne-a ascultat pînă pe la 10 juma’, când alt calculator mi-a iesplicat că copia de uindouz pare a fi piratată. Motiv pentru care l-am sunat pe’ nea’ aitistu și i-am iesplicitat problema. Care nea’ aitistu’ m-a anunțat solemn că are ceva treabă, da’ vine.  Decât că, până a reușit el să urce un etaj s-a scoborât măria mea până la biroul de aiti și alte chestii, deoarece bicoz unu’ dintre camputere mi-a zis că “starting uindouz” vr’o 5 minute, după care s-a restartat.  Și mi-a făcut chestia asta cam o oră. După care câte unii am ajuns la concluzia că s-a  bulit sursa. Și acu’ așteptăm. Nu știm exact care ce, da’ așteptăm.  Eu una aștepăt să se facă miercuri 14. Că ia mama banii.

Hai sănătățuri.

Repetiția e mama învățării

Vă era dor de bună-mea? Drept e că și mie. Că n-am mai ajuns la ea de vr’o două săptămâni. Asta după ce apucasem să-i promit că săptămână trecută trec pe la ea să-i fac baie. Și după ce mi-a ieșit porumbelu’ pe gură mi-am adus aminte că de fapt n-o să ajung. Da’ n-am mai stat să-i explic ce și cum, că mă lipeam de o ciorbă de limbă gen “de mine n-ai timp niciodată”. Eh, partea prostă în afacerea asta e că_cu bună-mea nu ține filozofia românească “nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine că poate nu mai tre’ făcut”, pen’ că ‘a bătrână nu face baie decât dacă mă duc eu s-o spăl. Amu’, cum n-am reușit să ajung săptămâna trecută, am delegat-o pe soru-mea să-i ducă ceva d’ale gurii, să nu mă înjure chiar de tot. Drept urmare, sâmbătă pe seară când am reușit să vorbesc cu sor’mea, mi-a explicat că m-a rugat bună-mea s-o programez și pe ea într-o zi săptămâna asta. Că chiar ar vrea să facă o baie. Și ca să nu mai am surprize surprize (fără Andreea Marin) m-am dus azi.

Chestia care mă distrează cel mai tare după ce-i fac baie bătrânei, e că se apucă de urat. Asta pentru că la un moment dat a vrut să-mi dea bani pentru chestia asta, și am refurat-o foarte politicos. Adică în stilul meu caracteristic. Mno, povestea cu urările a început cam de sărbători, când a ajuns ea la concluzia că ar fi cazu’ să mă mărit. Și urarea suna ceva de genu’ “Să-ți dea dumnezeu sănătate și un băiat frumos”. Eh, bunică-mii chiar nu pot să-i zic nimic de dumnezei (incă), motiv pentru care am făcut cerere de modificat urarea, care după părerea mea ar fi trebuit să conțină sănătate și bani. Mai ales bani.Tura următoare urarea s-a transformat în “dea’ ‘mniezău sănătate și un băiat bun și frumos.” Deci avansăm. Da’ tot am avut ceva de comentat. Deci sănătate și bani maică, lasă băieții în durerea lor. Azi urarea a fost “dea’ ‘mniezău sănătate și un băiat bun, frumos și cu bani”. Carevasăzică avansăm înainte. Adicătelea am reușit s-o fac să folosească_cuvintele cheie în propoziție. Acu’ mai tre’ să schimbăm puțin locu’ cuvintelor în propoziție. Deci, eu sănătate și bani, el bun și frumos. Că bag de samă că n-o să reușesc să scap de băiatu’ bun și frumos din urările bunică-mii.

Partea proastă în toată afacerea asta e că io mi-s din Ardeal, motiv pentru care percutez foarte greu. Și azi, deplasându-mă biped înspre apartamentu’ propr’etate personală a lu’ mama, de la etaju’ 4 mi-am dat cu sama de cap că, în ultimii 33 de ani, de câte ori mi-a urat ceva bună-mea s-a întâmplat. Exact pe dos. Drept urmare mă aștept să crăp de ceva boală, lefteră și ne..f…măritată. Da’ să nu ne batem capu’ cu nimicuri d’astea

Hai sănătățuri!

Frustrări de 29 februarie

Amu’ faptu’ că s-o fi făcut 1 martie deja e un detaliu care nu mai contează. Frustrările mele îs de pe la 8 sara.

Nu’ș dacă v-am  zis vr’o dată, da’  tind să cred că nu, da’ io am învățat să scriu la școala 8. Adică aia de pe Verii. Și pe vremea când învățam să scriu stăteam pe undeva prin scriitorilor, motiv pentru care mergeam pe jos la școală. Și până mai acu’ ceva timp știam drumu’ ăla cu ochii închiși. Adică în funcție de ora/minutul la care plecam de acasă știam dacă prind roșu sau verde la semafor. Mno, azi, din motive relativ independente de voința mea am ajuns din nou pe lângă școala 8. Partea cu mersul până acolo a fost ușoară, că m-a dus un prieten cu mașina. Partea cu întorsul acasă m-a deprimat crunt. Eh, dacă povestea asta se întâmpla pe vremea când eram la școala era simplu: prima străduță stânga, mers lejer vreme de vr’un minut, urcat scările, tras puțin stânga și așteptat la semafor. Azi mi-a luat cam o țigară să compilez pe unde pot să ies de pe străduța respectivă. Că în caz că n-ați observat, țin să vă anunț că în intersecția din capu’la Toamnei a răsărit un sens învârtitoriu. Cam de mult, e adevărat, decât că eu nu mi-am bătut capu’ cu el, pen’ că până acum am avut șofer care m-a trecut intersectia. Șofer de autobuz adică. Carevasăzică, după ce am terminat țâgara, am ajuns la concluzia că înspre orice capăt de stradă mă îndrept, oricum am de ocolit de o să-mi vină acru. Asta pen’ că_ca să trec Toamnei prin intersecția cu Hărmanului/Kogolniceanu trebuia să trec Kogalniceanu până în mijlocu’ intersecției, după care să trec Toamnei, după care să iau la picior strada de la un cap la ălălalt, după care să trec Zizinului, să mă ia autobuzu’ să mă ducă acas’. Eh, ca să trec Toamnei pe la intersecția cu Zizinului/Calea București….. apăi acolo nu-i trecere. Că trecere e pe 15 Noiembrie și pe Calea București. Oricum, mi s-a părut vag mai aproape varianta număru’ 2, drept urmare, cumva am trecut străzile. Decât că, după ce am trecut a doua stradă, am realizat că_ca să ajung in stație pe Zizin tre’ să mă plimb pe lângă fântâna, și dupe aia prin fața pe la farmacie … și ce mama naibii o mai fii la parteru’ ăla de bloc. Și mi-am adus aminte ce mișto era la patinuar. Că în caz că n-ati aflat, în zonă nu mai există trotuarul, că-i parcare acu’, și ce-a mai rămas pe lângă magazine e doar partea aia cu mozaic super lucios, pe care riști să-ți rupi gâtu’ în miezu’ verii dacă_careva a scăpat un pahar cu apă pe acolo, darămite în miezu’ iernii, după o ninsoare scurtă și dulce.

Amu’ nenea dom’ primarele (sau cine mama dreaq a aprobat căcaturile alea de giratoare de prin oraș), știi mătăluță vorba aia: “Dacă te-a învățat cineva, rău te-a învățat și dacă ai făcut după capu’ tău, prost cap ai avut?” Apăi dacă n-ai știut-o ai aflat-o acu’. Mno, io știu că cam toți avem mașină și minteni n-o să mai știm să mergem pe jos, și pe matale te roade grija să nu stai la te miri ce semafoare prin oraș (se aplică și la ai tăi pretini), da’ cînd te mai apucă gânditu’ adă-ți aminte că te-au mai votat și niște fraieri de pietoni d’al de mine (nu-ți fă probleme, n-o să se mai întâmple), care acu’ te blagoslovesc de câte ori tre’ să treacă vr’o intersecție d’asta șmecherizată. Carevasăzică, îți doresc din tot sufletu’ să trebuiască să treci străzi numa’ când ești singur și cu căciula trasă pe ochi, prin giratorii, la 4 juma’ după amiaz’.

Pentru restu’ lumii, hai sănătățuri!

Chestii

care ne demostrează că încă sunt cu capul în nori.

Azi m-am hotarât să plec de acasă cu mâinile în buzunare. Ceea ce am și făcut. Partea proastă e că, de când am fost nevoită să port nădragi fără buzunare, mai toate chestiile importante stau în portofel, care portofel e puțin cam mare, motiv pentru care nu îmi încape în nici un buzunar. Eh, azi dimineață trebuia să ajung la o adresă despre care logica mea de beton armat îmi zicea că e pe undeva pe traseul meu zilnic, da’ GPSu’ din creierașu’ meu adormit n-o putea localiza. Drept urmare, am folosit metoda “bețiv la 3 dimineață”, adicătelea urcat fizicu’ impresionant într-un taxi, spus lu’ nenea șoferu’ adresa și stat cuminte. Toate bune și frumoase, numai că pe la jumătatea drumului am inceput să mă întreb chestii. Și prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă am bani să plătesc taxiul. Dar care mi-am adus aminte că mi-am luat țigări înainte să mă urc în taxi. După care m-am întrebat dacă mi-am luat cheile. Și cum neuronul meu începuse să se trezească încet dar sigur, am ajuns la concluzia că, totuși, am încuiat ușa când am plecat. Cred. Oricum, cheile erau în buzunar. După care, nea’ neuronu’ meu a ajuns la concluzia că mă întorc acasă cu autobuzul. Că doar am abonament. Și neuronu’ meu era din ce în ce mai fericit. Decât că, la un moment dat am descoperit automatul de cafea de la respectiva adresă. Și după o chestie pe care eu am vrut-o expresso lung fără zahăr, dar s-a dovedit a fi expresso mic și dulce, neuronu’ meu și-a adus aminte că am abonament. În portofel. În geantă. Pe pat. În camera mea. Acasă. Adică la mama dreaq. Noroc_că casa de belete nu era închisă când am plecat. Că mă lipeam de o excursie pe jos până acasă. Pe ninsoarea aia magnifică de azi.

A! Și azi am descoperit unde e de fapt stația de salvare. Și intrarea în curtea bisericii din stație de la sanitas. Și că tanti primăria nu deszăpezește străduțele din cartiere, chiar dacă străduțele alea sunt singurele legături dintre stația de salvare și restu’ lumii.

Mno, hai noroace. Și la vară cald.

Marți 13

Nu, n-a mai fost de mult marți 13, da’ eu am senzația de marți 13 cam de vineri. Nu de alta, da’ vineri când am ajuns acas’ m-am trezit cu un aviz de la poștă. Amu’ io știu că admiratorii mei secreți nu-mi trimit scrisori cu confirmare de primire, drept urmare, singura chestie care mi-a trecut prin cap e că mă caută vr’o bancă. Decât că, io fiind co’chil cuminte (cât de cât) în ceea ce privește băncile, nu am prea înțeles care-i faza. Bine, n-am înțeles până luni când mi-am recuperat depeșa. Care depeșă mă anunța prin prezenta că ar trebui să-mi aduc aminte că am girat o anumită madamă la un anumit CAR. Și respectiva madamă nu-și plătise rata. Chestie care a reușit să-mi distrugă și ultimul neuron optimist din creierașu’ meu ăla mic și dulce. Și săptămâna mea a reușit s-o ia raza.

Și tot vineri m-a sunat nea’ aitistu’ de la fabrică  să mă întrebe care anume colegă nu prestează muncă pe ziua respectivă. Și cum una chiar nu era la muncă, a venit cineva, i-a luat calculatorul și a plecat tai. Și așa au început trei zile de distracție. Că din cauză de program de oameni ‘telighenți a trebuit să schimbăm licențele de win de la XP home la 7 pro. Da’ asta n-ar fi o problemă. Problemele au început când m-am trezit că anumite chestii nu mai funcționează. Că nea’ specialistu’ a schimbat ferestrele și m-a lăsat să mă spăl pe cap  cu toate calculatoarele. Motiv pentru care am descoperit că nea 7 pro cunoaște mai multe imprimante decât mi-aș fi închipuit. Și că imprimanta mea e un soi de alien, motiv pentru care a trebuit să forez ‘ternetu după oaresce drivere. Da’ le-am dat de cap până la urmă.   Decât că, marți pe la 3 fără ceva mărunt m-am trezit cu o întrebare de la colegele de birou: “Ăăăăăă, Carmen, cum se închid calculatoarele ?!” Chestie care mi-a adus aminte că viața mea (și a lor) o să fie vag distrusă până o să se obișnuiască_cu noile ferestre.

Partea bună în toată afacerea asta e că azi e miercuri. Sau a fost. Și am reușit să-mi las amprentele pe la poliția română. Că mă dusei să-mi trag pașaport cu cip. Și încă îs vag debusolată. Că am plecat de acas’ dimineață la 8 juma’ și la 10 juma’ eram înapoi. Și în astea 2 ore am reușit să-mi plătesc taxele pentru pașaport (la 2 bănci diferite), să-i scot banii mamei de pe card, să plătesc 2 rate (la alte 2 bănci) și să-mi depun și cererea de pașaport. Amu’ partea cu bancile a durat cam juma’ de oră. Plus încă o oră drumurile (34 circulă ca dreaq). Adicătelea în juma’ de oră am rezolvat partea cu pașaportu’ la poliție. Și asta pentru că în fața mea erau 5 inși la coadă. Care este, am și eu o întrebare: cineva a super eficientizat serviciu pașapoarte, sau am nimerit eu în mijlocu’ lu’ februarie și e mai liniște?

Mno, hai sănătățuri!