A doggy dog’s world

Reclame

Cafteala cu aparatul de fotografiat.

Ediția de toamnă.

Martorii lu’ Ozun

varianta biznis.

Vă mai aduceți aminte vremurile în care sunau la ușă niscai tanti / neni care te întrebau dacă ai 5 minute libere, că ar vrea să-ți povestească ceva de sfântu Gizăs? Mno, oamenii ăia, fie s-au lăsat de meserie, fie au ajuns la concluzia că toți cei care puteau fi convinși au fost convinși, că nu mai apar pe la uși. La ușa mea, cel puțin. Da’, ca de obicei, nu despre asta vroiam să vă pove. Deci, doo puncte, și de la capăt.

Acu’ vr’un an șefă-mea a cumpărat de la numiții Rentrop &Straton o chestie. Nu mai știu nici ce chestie, și nici cât de folositoare a fost.  Problema a fost că oamenii au cerut o adresa de mail, că vorba aia, să salvăm copacii și să nu ne mai scriem scrisori clasice, și o persoană de contact, în cazu’ în  care nu primesc răspuns la scrisorile electronice. Eh, șefă-mea le-a dat adresa de mail pe care o folosesc mai mult eu decât ea, și număru’ ei de telefon. Chestie care nu m-a deranjat cu  absolut nimic până anu’ ăsta în primăvară. Când nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, da’ agenții de vânzări de la susnumiții au început să se poarte ca moartorii sufletului descriși mai sus. Carevasăzică, undeva prin mai primesc un telefon:

 – Bună ziua, sunt nea’ Gică de la rentrop și Straton. Știți, vă expiră vr’o 4 chestii. (Amu’ io știam că-mi expirau vr’o 4 chestii, da’ prin septembrie)

 – Ziua bună. Și eu cu ce pot să vă ajut?

– Păi știți, v-am emis facturle proforme pentru alea 4 chestii, și urmează să le primiți. (chestia asta urma să mi-o spună secretara la un moment dat)

– Bine. Vorbim când ajung facturile. Cum le-ați trimis?

– Prin poștă.

Mno, să așteptăm. Vă e clar că in momentul în care am închis telefonul mi-a ieșit din cap tot ce mi-a zis nea’ Gicu. Asta până au ajuns susnumitele facturi. Pe care facturi le-am ignorat cu grație. Vr’o 3 luni. Timp în care mi-au venit 5 rânduri de facturi. Aceleași facturi. Amu’ io știu ca la un moment dat șefă-mea s-a mai conversat cu ei la telefon, fiin’că din când în când mai cerea niscai informații despre ei. Până când a plecat în concediu. Vr’o 3 săptămâni. În străinezia. Eh, obiceiu’ firmei, știut de foarte puțini, e că, dacă pleci din țară, pleci cu telefonu’ personal. Telefonu’ de firmă rămâne acasă. Închis. Și în perioada asta recuperatorii de la Rentrop au continuat să sune. Partea proasta e că telefonu’ pe care îl știau ei era închis. Și la fix răspundea mandea. Care culmea, raspundea (sau ignora, după caz) si la scrisori. Și dupe vr’o 1562542543614 de mailuri la care n-au primit răspuns, susnumiții s-au gândit să sune. Mno, dacă tu îmi spui că ești angajat, presupun că (cineva mi-a spus la un moment dat să nu mai fac presupuneri) ești major, vaccinat și PRICEPI ROMÂNEȘTE. Sau nu……………. Adicătelea după ce am spus la 5 înși în 3 zile că femeia nu-i în țară, tot s-a mai trezit un al 6lea să sune să întrebe de ea. După care au ajuns la concluzia că vor să vorbească cu omu’ care utilizează fizic jucăria lor. Fază la care pe mine m-a bușit râsu. Și pe ei plânsu. Că le-am zis că omu’ care se joacă cu jucăriile lor e șefă-mea. Și da, încă e în concediu.

Eh povestea a continuat cam la fel toată vara, și a culminat cu ziua de ieri, când io am ajuns la concluzia că oamenii ăia nu-s chiar de pe planeta asta. Adicătelea mai acu’ vr’o 2 zile o suna o tanti de la ei pe șefă-mea. Și-i explică_că i-a trimis o ofertă pe mail. Dacă femeia a văzut sau nu oferta nu știu. Chestia e că ieri pe la 9 sună telefonu:

– bună ziua. Doamna X?

– ziua bună. Nu. Cine o caută?

 – Păi vroiam să vorbesc cu ea.

– (să mori tu? io credeam că vrei să vorbesti cu mine) Deci, nenea, dacă ai nimerit aici înseamnă că la ea în birou n-a răspuns nimeni la telefon, deci nu-i acolo. Reluăm întrebarea. Cine o caută?

– aaaaaaaaaaa. Păi sunt de la Rentrop și Straton și vroiam să-i povestesc despre niște produse.

– (aha, și io vroiam să-i povestesc despre o vacanță în Malibu, da’ m-a trimis la plimbare) Lăsați-mi un nume și un număr de telefon și-i spun să vă sune.

– păi știe numărul.

– bine, da’ poate îmi spuneți un nume, totuși…..

– Da. Sunt nea’ Gicu.

Mno bun. Stai și așteaptă, da’ nu-ți ține respirația până te sună.

Apuc să închid telefonu’ și să dau refresh la o pagină, și sună iar telefonu’. Și fac prostia să răspund

– Bună ziua, cu doamna X vă rog.

– Nu-i aici, cine o caută?

– Sunt tanti Geta de la Rentrop și Straton.

– Doamnă, acu’ 5 minute a sunat un nenea de la voi. Ce-i spun doamnei X?

– Păi i-am trimis o ofertă. Și vroiam s-o discutăm.

– (aha. revemin la vacanța in Malibu).  Păi o să-i spun că ați sunat. Probabil o să vă sunte dânsa (cam pe la 3 și un sfert, de Sfântu’ așteaptă)

Deci bă băieți. Io po’ să pricep că sunteți plătiți pe bază de comision. Mai po’ să pricep și faptu’ că baza de date e comună pentru toți agenții. Mai po’ să pricep și faptu’ că, poate, mai primiți o primă dacă i-ați furat clientu’ colegului. Da’ ce nu pricep e de ce nu pricepeți voi că tentativa asta de stil de a vinde mă face pe mine, posibil client să vă marchez ca spammeri, să vă blochez apelurile și să vă ocolesc pe stradă.  Și chestia e că nu-s singura.

Hai noroc.

Depresiile

unui weekend genial. Press play.

Io toată viața mea am fost mică. De înălțime și de vârstă. Adicătelea, de când am inceput grădinița până mai acu’ juma’ de an am fost cea mai mică din grupă / clasă / birou. Acu’ juma’ de an am primit cadou un coleg nou și ceva mai mic (ca vărstă) decât mine. Da’ nu se observă cu ochiu’ liber, și nu despre asta vreau să vă pove.

Ce vroiam să vă pove e că, după capu’ meu eu incă mai am 19 – 20 de ani (asta ca să nu zic 15 – 16) și reacționez ciudat când căte un puști cu 2 capete mai lung ca mine, da’ vizibil mai tânăr îmi spune „săru’mâna”. Sau când câte unu’ – altu’ cu care mă mai discut pe la muncă îmi spune „doamnă”.  Chestia e că de obicei exprimările astea le trec la capitolu’ „politețuri fără rost”. Numa’ că, în uichedu’ d’o trecut, stătui de vorba cu niscai elevi de liceu. Și din una în alta, am început să le povestesc că în 1900 toamna când am terminat eu liceul nuș’ ce s-a întâmplat. Chestie care iar nu-i ieșită din comun. Ce-a fost ieșit din comun a fost reacția a vr’o 2 – 3 dintre ei. Care mi-au spus că………….. „În anu’ ăla m-am născut eu”. Deci bă băieți, no more comments.

Despre egoism și alte chestii

Dacă tot am ajuns la concluzia că majoritatea oamenilor care se învârt în jurul meu, cu sau fără voia mea, ( mai mult  fără decât cu, da’ trecem peste), au fixații pe propriile persoane, m-am hotărât să mă fac egoistă.  Sâc! Nu că n-aș fi de la mama natură, da’ e bine, din când în când să-ți accentuezi calitățile. Drept urmare:

1. Vorba unui ilustru contemporan (nu dăm nume, că se supără frate-miu) am reușit și io să evoluez de la epoca de piatră direct în era high tech, recte, mi-am tras smartfone. Și ca să nu ma fac cocalarus mioriticus (adica gicu’ d’ăla cu smartfone si bani de bip pe el) mi-am tras și abonament cu trafic de net incluși.

2. După lupte seculare cu bujetu’ personal, am reușit să-l înving, și…………. mi-am luat pozaci. Îl cheamă D 200 și deocamdată pare a fi vag mai dăștept decât mine. Da’ îi dau io de cap pân’ la urmă.

3. Ăsta paragraf e mai lung și intră la capitolu’ ” Alte chestii”

Mno, în uichend furăm tai la Zărnești. Și io până vineri, în respectivu’ Zărnești am ajuns de cam 20 ori. Da’ niciodată mai departe de spitalu’ de omini veseli. Eh, vineri am ajuns pân’ la ălălalt spital. Pe care îl cheamă „Dr. Caius Tiberiu Spârchez”. Nenea dupe care e botezat spitalu’ o fo’ de loc de acolo, și pare să fi fost băiat inteligent. Ceea ce nu aș putea spune despre părinții lui. Da’ nu comentăm.

Carevasazică, noi stăturăm pe un deal în spatele spitalului. Locație care a fost genială, cu mici excepții. Adicătelea, de unde eram noi se vedeau Bucegii, și Piatra Craiului. Asta dacă nu era spitalu’. Și Zărneștiu’.  Și gașca de maidanezi care bântuia prin zonă. Care (gașcă) m-a obligat să fac economie la țigări. Că membrii ei zâmbeau cam fioros.

Daaaaaaaaaaaaar, ne distrarăm, mai învățarăm ceva chestii, ne mai dădurăm dăștepti, citiți și învățați, și mai cunoscurăm ceva oameni faini.

4. Cenzura e nașpa rău.  Și răceala.

Hai noroc! Și sănătățuri.