Sau ce se întâmplă când ești prost.

Carevasăzică eu am în dotarea dulapului două tipuri de nădragi. Adicătelea niscai blugi și niscai nădragi de stofă. Singura regulă în ceea ce privește moda de care țin cont e două: nădragii de stofă nu merg nu bascheți și geanta de piele nu merge cu aceeași bascheți.  Motiv pentru care, bine îs încă 2 colaterale (rucsacu’ e la mama la remaiat și afară s-a făcut frig), săptămâna trecută m-am transferat de la costumația de vară (blugi, bascheți, rucsac) la costumația de doamnă (pantaloni la dungă, toace, geantă de piele).  Toate au fost bune și frumoase, prietenii s-au crucit, se uita lumea după mine pe stradă că_cât de frumoasă mi-s…. asta până joi. Care n-a fost nici marți, nici 13. Că m-am uitat io în călindar.

Eh, în frumoasa zi de joi, o taie pe stimabila Carmen…. niscai chestii. Care au presupus o excursie până la toaleta relativ publică a fabricii unde câte unii dăm cu sapa în câmpu’ muncii. Nimic nou până aici. Ce-o fo’ nou, o fo’ faptu’ că m-a mâncat în dos să-mi iau telefonu’ cu mine. Și l-am băgat în buzunar. În același buzunar din care l-am mai pierdut de câteva ori. Ultima dată era să-mi omor un prieten cu chestia asta. Că a început să-i sune omului în mașină la vr’o 5 minute după ce m-a dat jos. Dar să revenim. Deci. Mă Deplasez eu în viteză spre locul sus amintit, intru, închid ușa, mă întorc, șiiiiiiiiiiiii se aude pleosc. Amu’ io acolo eram singură. Logica mea zicea că dacă ceva a făcut băiță era ceva d’al meu. Drept urmare, mă mai întorc o dată și mă uit. Și din toate rahaturile ce le aveam prin buzunare, singura chestie la care i s-a făcut dor de apă a fost………. telefonu’.  Drept urmare, am extras telefonu’ de la duș, scos bateria după 5 minute, ca mai repede n-a vrut, împăturit telefon în sugativă și așteptat.

Urmări:

După două ore nu mai curgea apă din el.

După 4 ore mi-am făcut curaj și l-am asamblat. Mergeau tastele cu numere și cam atât.

După 8 ore dintre care una de tratament intensiv cu uscătorul de păr (chestie care nu cre’ c-a fost foarte inteligentă) mergea și butonu’ de închis apeluri.

După o noapte în punga cu orez mergea și butonu’ de răspuns la apeluri. Numa’ că butonu’ de închis apeluri mergea non stop. Motiv pentru care telefonu’ meu era mai rău decât un stroboscop. Și mi-am încercat norocu’ și l-am încărcat. Vineri dimineață pe la 10. Vineri 13.  Dar norocul mă părăsise. Că a zis că-s nașpa. Și-s prea geloasă. Și după ce telefonu’ meu a stat exact 5 ore în priză, a mai funcționat 10. După care s-a închis. După care n-a mai vrut să se deschidă. După care i-am cântat prohodu’ și am vărsat o lacrimă. Da, numa’ una. După care am înjurat juma’ de oră. După care m-am consolat cu ideea că m-am întors în epoca de piatră și nu poate nimeni să mă găsească (ultima parte era de bine).

Dar, cum norocu’ știe că io de fapt îs fată faină, și crizele de gelozie îmi trec repede, azi s-a întors la mine. Și o’ venit deghizat în șefă-mea. Care prin colecția ei de telefoane vechi, foarte vechi, antice și de demult, a găsit unu’ care încă mai funcționează. Drept urmare……………… AM TELEFON BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ. YUPYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYY.

Mno, până la următoarea tâmpenie,

Hai sănătățuri!