Gogoşul înfuriat (sau cum se… vorba aia un weekend perfect)

Nenea Charles a’ lu’ Darwin zicea că oamenii se trag din maimuţe. Un alt creier genial, rămas anonim pentru subsemnata, a completat teoria cu panseul „unii nu s-au tras de tot”. Ceea ce nu e foarte departe de adevăr. Că să vă spui.

Weekendul ăsta a fost rândul sibienilor să coloreze Brasovul, ceea ce a însemnat ca 14 bloggeri/ong – isti din Sibiu au făcut poze în Brasov tot weekendul. Amu’, în afara de ploaia care ne-a tocat creierii toată ziua de sâmbătă totul a fost perfect. Doar că, duminică spre seară, Ada, a vrut o gogoaşă, ocazie cu care am aflat că nu-s gogoşerii prin centrul vechi. În afară de una. Pe Bariţiu. Între Biserica Neagră şi facultatea de silvicultură. Eh, io l-am mai văzut pe patron cu unele ocazii prin zonă, da’ niciodată n’am fost curioasă să aflu ce-i de capul lui. Nici duminică nu eram (curioasă, care este), dar dom’ patron a ţinut sus şi tare să-şi etaleze caracterul, mă rog, lipsa lui, pe toată strada.

Povestea de fapt a început relativ mirific. Adicătelea Cipi şi-a tras caricatură, după care ne-am (eu, Gabi, Claudiu , Cosmin şi Sabin) aşezat liniştiţi lângă fântâna din Paţa Sfatului să vedem trompeţii, iar Cipi şi Ada au plecat după gogoşi în direcţia silvicultură. Amu’, oricât de mare era coada nu prea aveau cum să stea mai mult de 10 minute, şi, cum nu s-au întors nici după un sfert de oră m-a cam apucat disperarea. Că nu aveam numărul de telefon al niciunuia. Numa că, la un moment dat îmi sună telefonul. Şi îmi zice Ada:

Noi suntem la Biserica Negră, aşteptăm poliţia.

Vă e clar că nu mi-au mai trebuit nici trompeţi, nici porumbei, nici apă rece şi ne-am luat tălpăşiţa în direcţia indicată de Ada. Şi am aşteptat jandamii. Care au venit. Şi atunci a început circul. Că dom’ patron era în stare de ebri…. ebra… erea muci şi a început să urle la jandarmi de după gemuleţ. După care a ieşit afară. Prin plasa de ţânţari de la uşă. Pe care a scos-o din balamale. Cu buletinul uneia dintre vânzătoare, ca pe al lui nu-l avea. La îndemână. Că l-a găsit într-un târziu. După care a intrat înapoi în gogoşerie. După care a ieşit cu un telefon şi a fotografiat număru’ de înmatriculare de la duba jandarmilor. După care a început să urle la jandarmi, că pe noi nu ne-a mai băgat în seamă. După care a apărut un echipaj de poliţie, după care am plecat noi la poliţie, unde am scris cea mai ineptă şi agramată chestie  din viaţa mea, după care ne-am dus să mâncăm/bem ceva, după care ne-am dus spre casele/oraşele noastre.

Amu’, circu’ pentru trecători a fost gratis (dacă eraţi prin zonă, să vă fie de bine). Nenea jandarmu’ a zis că în cel mult o săptămână gogoşerie respectivă dispare (încă sunt în dubii: să-l cred?, să nu-l cred? mai vedem). Tot nenea jandarmu’ a insistat să depunem plângere la poliţie. Nenea poliţaiu în schimb a insistat să nu. Nu mă întreb de ce. Am nişte vagi idei. Vreau în schimb să-i mulţumesc domnului în haină maronie care a vazut toată povestea, a rămas prin zonă pâna au venit jandarmii şi ne-a lăsat numărul de telefon, în cazul în care avem nevoie de martori.

Povestea completă o (s-)o găsiţi aici.

Hăi sănătate, şi mai deschideţi ceva gogoşerii prin centru’ vechi, vă rog frumos.

Publicitate

Flying Time la Conacul Ţara Bârsei

Ca om oboist ce mă aflu, găsesc de cuviinţă să vă povestesc despre locurile mele de hodină şi pierdut vremea, adică despre crâşme. Mai bine spus, azi vă pove despre crâşmele mele preferate.

Şi începem prin a prezenta oaspeţii, că aşa-i frumos. Carevasăzică, din piaţa mare, dacă coteşti stânga pe lângă colegiul Gheorghe Lazăr, pe strada cu acelaşi nume la numărul 6 găseşti Hostelul Flying Time. Amu’ n-am nici cea mai vagă idee despre condiţiile de cazare (care există, pe bune), că nu le-am încercat (încă), şi despre ce nu ştiu nu vorbesc, pardon, nu scriu, dar, pot să vă zic vr’o două despre crâşma din dotare. Deci, cum intri pe poarta raiului (mă gândesc că o fi poarta raiului din moment ce pe porţi tronează Adam cu frunza şi Eva cu mărul), intri într-o curte interioară cu ziduri înalte partial acoperite de verdeaţă. În stânga, după prima uşă încep surprizele. Prima mea impresie a fost că am intrat în sala de aşteptare a unui bordel de lux din secolul 18. Bine, impresia s-a datorat faptului că în sala respectivă tronează două divane pe care cea mai comoda poziţie e la orizontală. A doua impresie a fost că am nimerit în salonul unei doame din secolul 17. Impresia asta se datorează mobilierului compus din replici după piese din secole de mult apuse, bibliotecii (cu majoritatea cărţilor in germană, ceea ce nu mă ajută foarte mult), oglinzii de pe perete şi zugrăvelii. A treia impresie a fost că nu mai vreau să plec de acolo, ceea ce s-a datorat muzicii (niste superbităţi din anii 60 – 70) şi atmosferei de vacanţă (da, vreau în vacanţă).

Şi gazdele, că-i sănătos.  Carevasăzică, din Livada Poştei, dacă urci pe Mureşenilor, la numărul 3A găseşti Conacul Ţara Bârsei, dar ca să-l găseşti trebuie să intri pe gangul de lângă BRD, şi să deschizi uşa de lemn din fundul curţii. Amu’ prima uşă pe stânga e salonul de nefumători, drept în faţă e salonul de fumători. Recomandarea e să treci prin salonul de fumători şi să cobori treptele. O să descoperi cea mai liniştită terasă din centru vechi. Nu-i muzică, dar compensează fântâna, raţele, frunzişul de după ziduri şi, dacă ai noroc, discuţiile de la masa scriitorilor. Ce face toţi banii la terasa asta e priveliştea, adicătelea ai vedere directă la turnul negru şi la pădurea de pe Warte. Şi dacă n-ai chef să vezi sau să auzi nimic, mesele de pe metereze sunt cea mai bună ascunzătoare. O să îţi tulbure liniştea doar chelnerii, din când în când şi pârâul Graft. Nici în cazul ăsta n-am testat cazarea, dar şi aici există. Am testat în schimb bucătaria. Bună şi ieftină.

Cu alte cuvinte, dacă ajungi vreodata în una din locaţiile sus menţionate s’ar putea să ne încrucişăm spadele, paron, drumurile. Până atunci, hodină plăcută şi poftă bună.

Fâl, fâl, fâl……

Dacă îmi aduc bine aminte v-am mai povestit cândva ce mult îmi plac mie porumbeii. Decât că, de atunci am descoperit cu stupoare că susnumitele zburătoare îs cam bezmetice (sau chioare) ele de felul lor. Carevasăzică, tot cum v-am mai spus mai dedemult, io n-am voie să fumez în biroul în care dau cu sapa în câmpul muncii, motiv pentru care tre’ să-mi deplasez fizicul impresionant până în curtea cu care e dotată fabrica în care îmi desfăşor activitatea de producţie (producţie de CO2, nervi şi datorii, care este). Şi, de multe ori, cum fumez io liniştită, visând la păduri de conifere, pârâiaşe cristaline şi ale nimicuri d’astea sub geamu’ dereftorului ‘ăl mare, mi se întâmplă să mă trezesc din visări din cauză de bubuituri puternice. Şi de fiecare dată când se întâmplă chestia asta descopăr câte un porumbel făcând cale întoarsă dinspre geamu’ dereftorului, cu care, în prealabil s-a ciocnit (cu geamu’ adică, nu cu dereftoru’). Din cauza asta, dom’ dereftor a ajuns să-mi împărtăşească sentimentele în legătură cu porumbeii, şi, într-o sfântă dimineaţă, după o sperietură de zile mari, i-a trimis pe doi pălmaşi în pod să scape de porumbei. Şi cum la noi ordinul se iezecută nu se dicută, s-au dus oamenii. Şi au coborât cu 7 saci de ouă/pene/cuiburi/porumbei morţi. Şi toată afacerea asta a dus la scăderea numărului de porumbei cu…………. nici unu’. Că n-a avut nimeni praştie să văneze porumbeii care zboară liberi pe ceru’ Braşeului.

Hai zburătăceală plăcută!