Sambata pe seara imi odihneam oasele si-mi clateam ochii cu „frumusetile patriei” prin Piata Sfatulului. Amu’, in perioada asta a anului prin satu’ meu is o groaza de turisti , si la ora aia (sa fi tot fost vr’o 8 pe sara), mai ales cand rasare cate o scena in susnumita piata, is o groaza de batrani, batranei si fosile. Mno, si cum stateam io asa cuminte si trageam cu patos dintr-o tigara, aud o voce dogita undeva in stanga spate:

„Mai copii, da’ voi ce limba vorbiti?”

Faza la care m-am blocat. Ca io n-am zis nimic. Si de obicei vorbesc romaneste. Drept urmare, intorc capu’ si…….. un nenea tataie interoga doi tineri care se uitau la el ca la masini inchiriate.

„Spic, spic, ce limba spic voi?”

„……………”

„Spic, spic, ce?”

„…………….aaaaaaaaaaaa, Holland”

„Da’ francais nu spic?”

Dupa care a urmat o discutie intr-o franceza super stricata din care am aflat ca: mosu’ are vr’o 80 de ani si e insurat de vr’o 60, tinerii erau intr-o vacanta prelungita prin estu’ Evropei, tara noastra e frumoasa si are dealuri si munti si campii si paduri si pasuni si rauri si etc- uri, si oamenii e primitori si harnici si darnici. Da’ sa spuie si ei, olandezii, de unde au venit, cat au de gand sa stea, unde pleaca de aici, unde stau, cat ii costa, cat costa painea la ei in tara si daca au bere neagra.

Eh, pan’ sa apuce saracii sa se dezmeticeasca, a aparut o ‘mneaei pe la vr’o 150 de ani si s-a luat de viata mosului:

„Ridica-te de acolo!”

„Ridica-te de acolo ti-am zis!”

„Ti-am zis sa vi aici!”

La care mosu’ „Acu’ vorbesc, nu vezi?!”

‘A batrana s-a intors mormind „Las’ ca vezi tu acas’ vorbe.”

Pan’ la urma mosu’ s-a dus dupa „son mariage” (ca asa a prezentat-o pe ‘a batrana) si olandezii au respirat usurati.

Si in situatii de genu’ asta se vede cam ce-a facut omu’ toata viata. Adicatelea el, batranu’, a fost obisnuit sa (se) intrebe cu ce trebi se afla prin sat fiecare presoana care aterizeaza in raza lui de actiune si sa caute pricina de vorba  (cel putin) la toate fetele tinere si frumoase care intra in aceeasi raza.  Ea in schimb, a fost obisnuita sa-l cicaleasca si sa-l gelozeasca. Si asta fac in continuare.

PS, care treceti prin Brasov in perioada asta, servim Watumi Festival & Fringe.

Nus’ sigur ce-i nasol ca nu-mi dau sama exact ce se intampla. Adicatelea, ori am imbatranit io si m-am ticnit si nu-mi mai place sa mi se puna intrebari, ori a inceput ma mere sa dea in mintea copiilor. In mintea copiilor care au ajuns in stadiul „De ce?” vreau sa zic.  Ca sa va iesplic. Aseara i s-a facut foame. Si s-a uitat in frigider. Si:

„N-ai mancat salam?”

„Nu.”

„De ce?”

„Ca nu mi-a trebuit”

„De ce?”

„D’aia!”

Si chestiile astea se intampla zilnic. Si parca mai acu’ vr’o tri luni nu era chiar asa. Sau nu-mi dadui io seama. Ca pana acu’ aveam cu cin’ sa impart intrebarile astea. Ca mai tot timpu’ ma mere avea la dispozitie trei insi pe care sa-i ia la intrebari. Numa’ ca frate-miu a dezertat de vr’o trei ani si sor’mea si compania de pe la inceputu’ anului. Si am ramas io. Si cand mi-e lumea mai draga ma trezesc cu cate o intrebare care ma baga in ceata, gen:

„Ai vorbit cu frac’tu?”

„Nu.”

„De ce?”

„N-a sunat.”

„De ce?”

„Habar n-am.”

„Sor’ta ce face?”

„Nu stiu.”

„De ce?”

„Ca n-am vorbit cu ea.”

„De ce?”

„D’aia!”

Si, cum va spuneam (sau am vrut sa va spun), ziua de vineri (fiecare zi de vineri) e rezervata pentru ingropat saptamana lucratoare si facut pomana susnumitei cu o bere in compania la una bucata prietena propr’etate personala. Chestia e ca ma mere si’n ziua de azi are impresia ca pr’etena respectiva e de fapt un tip. Si io poarca si magara nbu vreau sa-i spun cine-i ala. Si de la asta mi se trag chestii…… ca ieri dimineata. Ca ieri dimineata, chioara de somn cum imi sta mie bine, localizez o colega in statia de autobuz. Si cum sufeream de lene cronica si somn acut n-am reusit sa ma deplasez inspre respectiva colega, dar, am reusit sa ridic o mana in semn de salut spre o directie greu de deslusit. Colega a priceput ca tre’ sa astepte sa-mi fac doza de cofeina ca sa poa’ sa ma bage in sama, numa ca ma mere:

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Ha?”

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Vine autobuzu”

Ma deplasez cu gratia unui urs polar spre autobuz si, inainte sa urc imi sopteste ma mere printre dinti:

„Si are si numar de Bucuresti!”

„Ce?”

Urcam in autobuz, si o intreb pe ma mere:

„Ce-ai zis?”

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Lu’ Maria. Cine are numar de Bucuresti?”

„Masina.”

„Care?”

„Aia la care i-ai facut cu mana.”

Deci, ma duc sa stau de vorba cu un psihiatru.