Scrisoare (relativ) deschisă

Dragă dom’le nea’ care te ocupi tu în viața de zi cu zi de trasat giratorii, parcări și treceri de pietoni prin orașu’ ăsta

Țin să te anunț prin prezenta că iar ai dat-o de gard. Bine, tu ai dat-o de gard mai demult, da’ acu’ mi-am adus aminte că tre’ să mă iau de viața ta.

Deci, ai tălică idee unde vine strada de-i zice „Șirul Beethoven”? Îți zic eu, să nu-ți forțezi memoria. E strada aia care leaga Prundului de Barițiu. Adică aia de are pe o parte parcu’ de la Șaguna, și pe ailaltă Facultatea de Silvicultură. Ți-ai adus aminte? Bun. Continuăm. Strada asta are 2 treceri de pietoni, plasate strategic in în fiecare cap. Și mai are și o parcare. D’a lungu străzii. Nimic iesit din comun până aici. Ce e iețit din comun e că, încă n-a crăpat nimeni pe alea doo treceri de pietoni. Că să-ți explic.

Trecerea de pietoni de lângă maternitate a fost ciudată de când o știu. Pen’ că eu, pieton convins, dacă vreau să trec pe acolo, tre’ să ghicesc în ce direcție se deplasează mașinile care vin de pe Barițiu. Drept e că nu-i vina ta că șoferii nu prea știu să semnalizeze. Și nici că eu nu prea bag de samă ce lămpi le filează la susnumiții șoferi. Dacă le filează. Da’ e vina ta că trecerea e plasată strategic ca și io și șoferu’ să ne vedem când e puțin cam târziu. Mai ales dacă stăm prost la capitolul „viteză de reacție”. Motiv pentru care o folosesc pe cea dinspre strada Prundului. Chestie care ne aduce la subiectu’ real al scrisorii.

Vezi tălică, trecerea aia e imediat inainte sau după (depinde de unde spre ce te deplasezi) sensu’ giratoriu de la Poarta Schei. Amu’, proaspăt ieșite sau intrate în giratoriu mașinile n-au viteză foarte mare. De obicei. Chestie care făcea trecerea aia vag mai sigură decât sor’sa. Făcea, pe vremea când parcarea era pe partea cu Facultatea de Silvicultură. Da’ te-ai trezit tu să mulți parcarea pe cealaltă parte a străzii. Adică pe partea cu parcu’. Mno, când eram eu la școală, la ora de educație rutieră, un nea’ milițianu’ mi-a zis mie că strada se trece de maniera următoare:

– pe la semafor, trecere de pietoni sau  colțul străzii dacă nu-i trecere sau semafor – realizabil în cazul de care vorbim;

– perpendicular pe axu’ drumului – din nou realizabil în același caz;

– înainte de a ne angaja în trecerea străzii, de pe trotuar, ne uităm în stânga. Dacă nu se vede venind nici o mașină trecem până la dunga care separă sensurile de mers. Eh, cilișea încep problemele. Că dacă treci strada dinspre facultate spre parc și te uiți în stânga vezi giratoriu și ceva mașini care se învărt prin el. Deci, aștepți să treacă toate mașinile, te urci pe trecere și treci la pasul următor. Dacă treci dinspre parc spre facultate, te uiți în stânga și vezi un șir lung de mașini parcate. Deci nu vine nici o mașină. Motiv pentru care te urci pe trecere și faci 3 pași. După care îți faci cruce și scoți capu’ de după ultima mașină parcată. Și de obicei pățești ca mine ieri: te trezești cu ditamai jeepu’ la 3,5 milimetrii de nasu’ tău. Înjuri și tu și șoferu’, care, mai ales dacă nu-i din zona, tocma’ a făcut un mic atac de cord. Motiv pentru care te lasă să treci, să se poată calma. După care treci la pasu’ următor.

– pe dunga care separă sensurile te uiți în dreapta. Chestie care e vag mai ușoară indiferent de unde treci strada. Că din mijlocu’ drumului’ se vede toată strada. Dacă nu vine nici o mașină, treci până pe ălălalt trotuar. După care îți mai faci o cruce, că n-ai murit nici azi.

Amu’ io înțeleg că tu ai avut ceva în cap când ai facut mutarea asta. Da’ nu înțeleg ce. Că nu-s mai multe locuri de parcare. Da’ strada e mult mai nesigură.

În concluzie, facem și noi ceva cu strada aia, sau tre’ să crape cineva înainte?

Hai sănătățuri. Și conduceți prundet 😉

Publicitate

Concluziuni la județu’ Argeș

Pe vremea mea ( da, îs așa bătrână, că poci să zic asta ), un profesor bun era ăla care avea o turmă de copchii care ajungeau la faza județeană la olimpiade. Dacă ajungeau la faza pe țară profu’ era genial. Dacă copchii mai și câștigau ceva premii la olimpiada pe țară era decorat și pus la panou’ de onoare.

În ziua de azi, un profesor bun e ăla care are un dosar de 1.235.789.218.136.556 de pagini și minim 3 tone cu hârtii care zic că nea’ profu’ a făcut vr’o 5 groaze de chestii cu elevii. În afar’ de orele de scoală.  Amu’ nu zic, îs profesorii care chiar au făcut ce scrie în hârtiile alea. Da’ îs destul de mulți profesori care își fac hârtiile pe terasă la o bere. Gen gașca de la Argeș. Care teoretic a fost cu copiii în tabără. Adică și-au stricat concediu’ lor pentru asta. Adică merită răsplătiți. Cel puțin cu o hârtie. Da’ asta e doar teoretic. Practic, copchii ăia au cam fost de capu’ lor. Pentru că dacă ar fi avut un prof’ cu capu’ pe umeri între însoțitori n-ar fi ajuns să se bată și să se înjure. Sau poate ar fi ajuns, da’ garantat nu dura foarte mult. Pen’ că un adult zdravăn la cap nu râde când copchii pe care îi are în grijă își împart pumni și picioare (da, ăsta era tot profu’ de sport, da’ am uitat să vă zic ieri), și nici nu se apucă de înjurat cophii când se ceartă între ei și se încuie în cameră (asta era ailaltă babă. Aia cu paharele și tutunu’).  Și da, pot să înțeleg că profii’ e și ei oameni, și ar linge o bere când e groaznic de cald afară. Pot să înțeleg și faptu’ că pe fumători îi cam ard buzele după niscai tiutiun. Și că în toată populația care la un moment dat a ajuns la pubertate tropăie hormonii (mai ales dacă îs combinați cu niscai soare, costume de baie care lasă multă piele la vedere și alcool). Ce nu pot să pricep, e, de ce atunci când te dai domn/doamna, și te aștepți ca toată lumea să te respecte și să se execute când scoți ceva pe gură te comporți ca unu’ adunat de la coada vacii. Că acu’ pe bune. Faptu că nea’ Gheo și țața Frosa se fac ca dornu’ în fiecare seară, put a bodegă de-ți mută nasu de la combinația de prea mult alcool și prea mult tutun și aproape că și-o trag în public au ca urmări fie o bârfă între babe duminica la biserică, fie ceva crize de gelozie d’a lu’ nea’ Ion ori țața Floarea, fie toate trei. Da’ cam atât. Când nea’ Gheo și țața Frosa sunt „profesori” și publicu’ e format din elevii lor se schimbă puțin datele problemei.

Pen’ că_când ești profesor ești un soi de persoană publică/vip/star/vedeată. Ceea ce înseamnă că absolut tot ce faci se monitorizează, înregistrează, contorizează, disecă, dezbate, bârfește și alte alea. Motiv pentru care tre’ să gândești fiecare gest pe care îl faci. Fiin’că  titlu’ ăla de profesor pe care îl fluturi în fața tutulor îți asigură respectu’ și ascultarea tuturor. Până deschizi gura. Sau îți dai în petec. Că acu’, când t-i duce acas’ și or să le spună copchii la părinți că erai mangă la 3 dimineață și i-ai pus să măsoare curtea în mersu’ piticului că nu puteai să dormi de gura lor (dap, tot stimabilu’ de ieri), oamenii ăia or să-ți dea dreptate. Cu paru’ pe schinare. Și când peste vr’o 4 generații o să-ți zică un copchil că ești bețiv și n-are chef de ora ta (se aplică la toată gașca) ai să stai să te întrebi de unde ți se trage. Și ai să descoperi (asta dacă nu ți s-a întâmplat deja) că poveștile despre profi’ fac parte din folcloru’ școlii și se transmit din gură în gură. Ca Miorița ( dacă n-ai idee despre ce vorbesc, întreab-o pe colega de română).  Și ai să mai descoperi și că, oricât de mult te-ai chinui să le schimbi părerea oamenilor despre tine, o dată ce ai dat-o de gard, acolo rămâi.

Dar deh, probabil că n-o să te afecteze prea mult chestia asta. Pen’ că dosaru’ tău e gros. La fel ca obrazu’. Și dacă îți scoate careva ochii ai să te plângi că ești bugetar. Și că leafa nu te motivează suficient. Și că_copiii oricum îs nesimțiți de la mama lor d’acasă. Și că nimeni nu mai știe ce-i respectu’ în ziua de azi. Nu că ai avea tu vr’o vină.

Mno, cam gata cu subiectu’ Argeș, că-i deterăm prea multă importanță.

Până una – alta hai sănătățuri.

Profu’ de sport

Nenea ăsta mi-a adus brusc și dintr-o dată aminte de ce mi-am scos eu scutire la sport din trimestru II în clasa a 10-a. Croit pe sistemu’ „înalt ca bradu’ și prost ca gardu’ ” o fo vedeta săptămânii. Amu’ eu știu că profesorii de limba gimnastică îs cam frustrați că fiin’că_cam nimeni nu-i consideră profesori și tre’ să demonstreze iei la toată lumea că dă fapt tre’ respectați că iei a terminat o facultate, da’ nea’ ăsta a cam exagerat cu demonstrațiile. Adicătelea.

Prima seară în care am sesizat că există o fo marți. Când la unii dintre copiii lui i s-a pupăzat de jucat baschet. Numa’ că ăia unii erau doar trei. Și le-ar mai fi trebuit un om.  Drept urmare……… s-a băgat nea’ Gicu.Și după trei aruncări la coș a decis să-l ignore pe puștiu’ cu care era în echipă pentru că „oricum ești prost și nu ești în stare de nimic”.

Miercuri s-a mutat la masa de ping – pong. Și după vr’o două meciuri în care și-a făcut adversarii troacă de porci a ajuns la concluzia că ar fi cazu’ să ne arate mușchii. Motiv pentru care și-a dat jos tricou’.  Explicația lui a fost că i s-a făcut cald. Explicația mea e că erau cam multe mândre care păreau majore prin zona.

Joi din fericire au plecat pe undeva. Din nefericire s-au întors. Din fericire chestia asta s-a întâmplat după ce am terminat noi cina. Din nefericire m-am nimerit destul de aproape de el să-l aud urlând „duceți-că să vă spălați că arătați ca niște porci”. După care m-am chinuit să-l ignor. Și aproape că mi-a ieșit. Până pe la 1 dimineață, când unu’ din ai lui copchii a deschis geamu’ și l-a întrebat dacă nu-și aduce aminte cui i-a lăsat rucsacu’. Că nu-l găsește și nu mai știe ce a făcut cu el. Răspunsu’ lu’ nea’ Gicu’ a fost ceva de genu’: „dacă tu ești tâmpit și nu-ți aduci aminte unde îți lași lucrurile, de ce mă bați la cap cu tâmpeniile tale?”.  Eh, până pe la 2 dimineață co’chilu’ și-a adus aminte că și-a uitat rucsacu’ în sala de mese, și nea’ a tras altă concluzie: ” Te trezești dimineață la 5 juma’ și păzești sala de mese să nu ți-o fure careva”.  Deci, te’n mă-ta dom’ profesor.

Mno, vineri ai noștrii copii au avut în program paaaaaaartttttttttttttyyyyyyyyyyyyyy. Cu bumți bumți. Care party a început în sala de mese și a continuat afară. Pen’ că gașca de copii din Argeș s-a făcut ciorchine la ușă da’ nu avea nici unu’ tupeu să intre.  Ceea ce ne duce la ziua de:

Sâmbătă. Care a fost ziua de glorie a lu’ Gicu. Adicătelea, dacă noi făcurăm chef pentru toți se gândi iel să facă un foc de tabără. Da’ un foc d’ăla de n-a mai văzut Roma de pe vremea lu’ Nero. Motiv pentru care și-a luat 2 copchii și au plecat la căutat de lemne. După ce s-a oprit ploaia.  Amu’ io’s co’chil crescut la țară. Și prima chestie pe care am învățat-o când m-a uitat tata în pădure a fost să aprind focu’. Și io știu că lemnele ude, mai ales dacă au și frunze verzi nu se aprind chiar ușor.  Alea se aruncă_când focu’ arde mai abitir și să lasă peste noapte. Că ard. Mai greu, da’ ard. Și dimineață nu mai tre’ decât să arunci un vreasc să-ți hierbi cafeaua. Eh, nea ăsta, numa’ lemne ude cu frunze verzi a găsit. Și s-a chinuit să aranjeze lemnele pentru focu’ de tabară. Ceea ce a reușit. Șoferu’ de la microbuz. Da’ oricum, a marcat momentu’ cu „bine că stați să vă uitați la mine cum muncesc, da’ nu veniți unu’ să mă ajutați”. Amu’ nuș’ dacă replica era pentru noi sau pentru copchiii lui, da’ io ma pregăteam intens să mânc bătaie la remi, motiv pentru care l-am ignorat. Dupe vr’o oră s-a aprins și mirobolantu’ nostru foc de tabără. Și da, tot ne’a șoferu’ a rezolvat-o și pe asta. Și o ars în flăcări cam 10 minute. Dupe care o chicat. Arnajamentu’ de lemne, care este. Dupe care a făcut bum. Un tub de fixativ aruncat în foc. Chestie care l-a distrat la nebunie pe nea’ profu’. Care nea’ profu’ și-a adus aminte că noi am avut muzică mișto la discotecă. Și s-a trezit să-l întrebe pe unu’ din copiii noștrii că „voi aveați un laoptop ieri. Nu puteți să îl aduceți?” Deci Gicule, aveam 4 laptoape. Și 3 modemuri. Da’ nu, n-o să vezi nici unu. Că ești porc.

Eh, chefu’ s-a spart destul de devreme pen’ că toată gașca a ajuns la concluzia că muzica e cam de rahat, și era și frig, drept urmare toți copii s-au împrăștiat prin camere. Eu mâncam bătaie la remi în continuare, și făceam pariuri despre ora la care o să se îmbete profii din Argeș. Pariu pe care l-am pierdut. Pen’ că nea’ Gicu a aruncat juma’ de kil de apă peste foc, după care s-a ascuns într-o cameră. Cre’ că i-a mulțumit, până la urmă, aia la care i-a făcut masaj toată săptămâna (știu, îs țață, da’ pentru asta tot mă iubiți 😀 ). Mno, tot când m-a uitat tata în pădure, am învățat că focu’ de obicei nu se stinge de capu’ lui. Eventual începe să se simtă singur și pleacă în vizite pe la garduri, case și alte chestii care au în compoziție chestii care ard.  Da’ bag de samă că pe Gicu’ nu l-a uitat tac-su în pădure.  Cu toate că ar fi trebuit. De tot.

Din fericire duminică au plecat. Imediat după micul dejun.

Mâne tragem concluzii.

Hai sănătățuri.

Undeva prin Argeș

e o școală. Nuș’ să vă spui unde exact că n-am întrebat. Da’ școala asta are în dotare una bucată otobuz d’ala de zice pe el „transport elevi”, cu care otobuz pleacă tai tai din când în când. Ceea ce e bine. Săptămâna trecută a nimerit la Ocna Sibiu. Ceea ce a fost prost. Că:

1. Copchii erau cam bezmetici și vag sălbatici. Chestie care nu ne miră, deoarce:

2. Profii erau tâmpiți. Fără excepție. Adică:

3. Una dintre profe a fost cuminte. În sensu’ că a spart semninte, a fumat și a băut cafele toată tabăra. Asta când nu bârfea lăngă niscai alcoale cu:

4. Ailaltă babă. Care printre pahare și țigări mai urla la copii. Chestii gen „mișcă-te în pizda mă-tii că întârziem”. Asta până a apărut:

5. Doamna de engleză. Despre care n-am înțeles exact dacă era din aceeași gașcă sau era din alt film. Eh, mândra asta era cu fetele personale. Una de vr’o 9 și ailaltă de vr’o 4 ani. Copchila de 9 ani semăna leit cu mă-sa. La nesimțire. Adicătelea a văzut ea, copchila, că noi mai facem si alte chestii în afară de mâncat, zăcut la soare, băut și bârfit, și a considerat că ar fi cazu’ s-o primim si pe ea la activități. Chestie cu care era de acord și mă-sa. Mno, asta nu m-ar fi deranjat dacă tonu’ pe cu care venea copila sau mă-sa in sală erau puțin altele. Adicătelea când îmi întrebi unu’ din copii, cu mine de față „Ăștia ce mai fac azi” n-ar tre’i să te aștepți să-i zâmbesc frumos copchilului tău și să-l primesc la activități. Și dacă copchila intră în sală și mă întreabă de ce n-am chemat-o când am început în loc să pui botu’ că ți-am trimis-o la plimbare, ar tre’i să te bucuri că n-am venit cu ea să vă dau cap în cap. Da’ trecem peste. Trecem și peste faptu’ că madam a considerat că are dreptu’ să se servească din cafeaua noastră fără să întrebe. Probabil nu avea combustibil pentru barfele cu:

6. Miss tanti nef….ericita. Care toată tabăra a stat cuminte să-i facă masaj:

7. Profu’ de sport. Mno, nea’ ăsta are nevoie de o poveste specială. Care va să vie mâine. Pe bune.

Da’ până atunci am și eu o întrebare: Cine a pus coada la prună?

Rezumat d’o săptămână

Țin să vă anunț prin prezenta că din nou foooooooooooooooooooost-am dus d’acasăăăăăăă, fără cal fără nevastă.

Carevasăzică plecat-am o gașcă din Brașov, care călare, care pe jos ăăăăăăăăăăă, pardon, reformulăm, care cu masina, care cu ghezășu’ și ne deplasarăm noi, doi câte doi sub formă de grămadă înspre………. Ocna lu’ nea’ Sibiu’.  Unde ne-am unit cu țara.  Pardon, cu gașca venită pe același sistem din Sibiu. Că ne-am tăbărât de handmade.  Și ne-am jucat cu multe chestii, și am făcut tablouri din materiale reciclate ( al meu a ieșit albastru până la urmă), și ne-am reciclat tricouri (bine, al meu s-a numit „reparat tricou”. Mulțam Luci. Și da, era tot albastru.) și am făcut tablouri de ipsos (ghici ce culoare a fost al meu :-” ) și am făcut brățări din ațe și bijuuri din fimo și brățări croșetate cu biluțe și ne-am dezbătut despre ce vor tinerii din Brașov și din Sibiu, dupe care ne-am dat cu sama despre cam ce înseamnă el voluntariat și cu ce se mănâncă el. Și ne-am jucat (mai mult alții, ca io am fost arbitru) și am căutat comori prin Ocnă (din nou alții, că io am fost hipopotam). Foarte tare, nu?

Decât că, pe lângă asta am găsit o gașcă de oameni super faini. Și am făcut baie în lacuri. După ce am descoperit că stilu’ meu de înot nu se aplică la Ocnă ( adică io știu doo: bolovan și topor). Și am reușit să-mi scot pielea la (relativ) o culoare. Și am descoperit centipedele. Sau centepizii. Sau cum mama nevoii le-o zice. Și am aflat că Tarzan s-a bronzat. Like a bannaaaaaaaaaaaaaaaaaaana. Și până la urmă câte unii au descoperit cine a pus coada la prună. Și am mâncat bătaie la remi. În afară de o seară, când am câștigat. Da’ am rămas campion pe sate la Jungle Speed. Și m-au măritat copchii. Da’ le-a trecut repede. Și ne-am dansat. Și ne-am behăit și hăhăit. Dupe care ne-am cărat acas’.

Dar, cea mai tare fază a fost în ultima seară când………………………… NE-AU FĂCUT COPIII TOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOORT. Care a fost super yummy. Și surpriza a fost super cool. După ce ne-a trecut criza cu „io nu mă leg la ochi”

Până tura viitoare ………………. care te bagi în apă?

Hai sănătățuri.

Bau uau man

Io de când mă știu am fost pr’eteni buni cu câinii. Adicătelea m-au mai lătrat vr’o câțiva, da’ cum subsemnata e mai fioroasă decât orice patruped, se calmau instant când mă zburleam la ei. Chestie care e regulă. Și ca la orice regulă, problemele apar când găsești excepțiile. Gen:

Acu’ ….. să cam fie o lună, daca nu mai bine, am făcut o expediție de jaf și cotropire la tata. Drept e că în ultimi 5 ani am cam trecut pe acolo de cam 10 ori, da’, după părerea mea, ăsta nu-i un motiv suficient ca să uite câinii lu’ tata cine’s io. Și în 2 din 3 cazuri s- aplicat regula. Al 3lea caz, o fo excepția. Adicătelea 1 din ăia 3 câini ai lu’ tata a ajuns la concluzia că-l doare la varză de statutu’ meu în curtea aia, și că el se consideră șăf. Chestie care pe mine nu mă deranjează atâta timp cât cânele e legat. Sau foarte departe de mine. Partea proastă e că_cânele ăsta a rupt lanțu’ acu’ vr’o tri luni, și tata n-are curaj să-l prindă. Că-i nebun. Câinele, nu tata. Partea buna în afacerea asta e că domiciliu’ cânelui e în curtea din spate, unde nu prea ajunge multă lume. Partea jalnic de proastă e că la ultima vizită la tata, locu’ de maxim interes pentru mine a fost gradina. Și ca să ajung în grădină trebuia să trec prin…………. ați ghicit, curtea din spate. Drept urmare, mi-am luat amândoi părinții pe post de însoțitori. Că pe ei îi cunoaște. Și nu face pe nebunu’. Și io-s cu ei, deci îs d-a casei. Logic, nu? NU! Că cânele a fugit de tata, l-a ocolit, și a venit țintă la nădragii mei. Bafta prostului (adică a mea) a fost că eram lângă ușa garajului. Care era deschisă. Și am reușit să mă ascund până a calmat tata potaia. După care am reușit să ajung și eu în grădină. Decât că_ca măsură de precauție, m-am întors cu furca din grădină.

Excepția număru’ 2 o fo’ acu’ o săptămână. Când am fost în vizită de pre’tenie la o prietenă. Pe un deal. Eh, a mea prietenă are în dotare 5 câini. Micuți. Ciobănești germani le zice în literatura de specialitate. Și din ăștia 5, 3 îs zdraveni la cap. Ăilalți 2 în schimb, îs groaznic de bezmetici. Drept e că, dacă tre’ să te bați cu ursu’ de când îti dau dinții n-ai cum să rămâi zdravăn la cap. Chiar dacă ești câine. Mno, cu unu din câini a fost dragoste la prima vedere. Al doilea (care era cățea) a decis că puii ei îs vag mai importați, ne-a mirosit și s-a cărat. Și a mai apărut când i s-a făcut foame. După care a dispărut. Iar. Al treilea ne-a lătrat juma’ de minut, după care s-a calmat și a început să cerșească scărpinături. Cânele număru’ 4 a decis că nu-și bate capu’ cu mine, că-s grasă, și probabil avea probleme cu colesterolu’, și s-a dus să caute niște chestii mai slabe. Ceea ce a și găsit, numa’ că chestia mai slabă avea gardă de corp, și n-a putut să se apropie de ea. Și ajungem la câinele cu număru’ 5. Care era o ea. Și bănuiesc că a lovit-o o criză de gelozie. Că l-am scărpinat pe ăla de i-o făcut puii. Bine, „puii” erau cânele cu număru’ 4, da’ asta nu mai contează. Și s-o decis ea să-mi explice cine-i de fapt nevasta ăluia de l-am scărpinat. Motiv pentru care, în momentu’ de față am, pe genunchiu’ stâng urmele de la 2 bucăți canini plus 4 bucăți incisivi. Și o gaură în blugi. Și reacționex ciudat când aud ghiare de câini pe asflat în spatele meu. Da’ îmi trece. Cred.

Hai sănătățuri!

Fantome

Prin vara lu’ 2007, după ce am plătit o factură de încălzire de 600 de lei, ai mei ca brazii au decis că divorțăm de CET și ne tragem centrală termică. Prin toamna lu’ 2009, ma războiam cu același CET, pen’ că măriseră taxele de debranșare, printre altele. Între timp, CETul, ca persoană juridică a crăpat. Urmașul lui, nea’ Tetkronu’, a ajuns la un moment dat la concluzia că, daca pe o scară îs mai punțin de 5 apartamente branșate la ei, debranșează din oficiu scara respectivă. Ăla a fost momentu’ în care am crezut că am scăpat definitiv de ei, pen’ că singurul vecin care mai era branșat la ei s-a văzut pus în situația de a-și monta centrală.  Chestia e că la momentul respectiv nu mi-am adus aminte că, din când în când, eu mai administrez încă un apartament, recte al bună-mii. Ceea ce ne aduce la fenomenala zi de ieri, când fantoma CETului a început să mă bântuie.

Carevasăzică, ziua a început genial. Adică m-am dus la muncă cu ideea fixă că stau și frec menta pâna la 3, când trebuia să mă prezint prin zona Piața Sfatului, să recuperez niște hârtii, și să mă plasez cuminte pe o bancă lângă Poarta Ecaterina să aștept un grup de francezi. Dupe care, visam la o bere pe o terasă. Sună fain, nu? Eh, tote visele mele s-au dus în………….. (inserați ce vă trece prin cap), pe la ora 2, când m-am trezit cu un telefon de la………………….. bună-mea. Care bună-mea imi explica_că a venit domnișoara Cristina ( ăsta nu era un roman?) care vrea nu’ș de act. Pe care nu l-a găsit. Da’ i-a dat niște acte, să facă domnișoara Cristina copii. Și a promis că i le aduce înapoi. Mno, în momentu’ ăsta, mie a cam început să-mi crească tensiunea. Mai ales că bună-mea nu știa să-mi zică ce anume acte i-a dat. Și cum eu nu prea gândesc logic în situații de genu ăsta (bine, eu nu gândesc logic de felu’ meu, da’ în cazuri ca cel de față și ultima urmă de logică face atac de cord), prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost că ‘a bătrână i-a dat actele de la casă.  Drept urmare, mi-am mai făcut niscai datorii pe la birou, m-am cocoțat într-un taxi și m-am cărat la bună-mea, cu intenția de a rupe niscai picioare. Decât că nu-mi era foarte clar ale cui. Ajung la ‘a bătrână și-o mai întreb o dată ce acte a dat. Între timp ajunsese și sus numita domnișoară, și toate actele erau pe masă. Din ce mi-a zis bună-mea n-am înțeles nimic, motiv pentru care m-am dus în vizită de …….. lucru la dom’șoara. Care dom’șoară mi-a explicat că vor să debranșeze coloana de căldură de la Tetkron, că nu mai e nimeni pe coloană branșat la ei, și că susnumiții vor nuș’ ce hărtii ca să nu-i mai puna să plătească căldură la iarnă.  Da’ de fapt nu tetkronu’ vrea hârtile alea. Tanti de la asociația de propritari le vrea. Ca să le ducă la Tetkron. Ca să facă ăia nuș’ ce.

Eh, bună-mea nu avea respectiva hârtie. Da’ având în vedere faptu’ că_când am montat centralele le-am montat pe amândouă în același timp și cu aceeași firmă, am presupus că ceva hârtii sunt la mine acasă. Motiv pentru care am luat-o la fugă prin cartier, să caut hârtiile. Pe care, logic, nu le-am găsit. Dupe care m-am cocoțat în alt taxi, și m-am cărat în Piața Sfatului, că am cerut derogare de la locu’ de întâlnire, că nu-mi era foarte clar când ajung înapoi în centru. Mno, în timp ce așteptam susnumiții francezi, m-am calmat și am început să gândesc. Și am ajuns la niscai concluzii. Gen:

1. Actele de la apartamentu bunică-mii îs la mine acasă. Că după ce au facut succesiunea după ‘ăl batrân s-a dus numa’ mama la notar să ia actele, și pe vremea aia am avut o sclipire de geniu, care mi-a zis că n-ar fi chiar inteligent să ramână hârtiile alea la bună-mea.

2. Tanti de la asociația de propretari a bună-mii ori e retardată ori suferă de lene cronică. Adicătelea îmi cerea o hârtie care e la ea din 2007, care era emisă de CET, și pe care vroia s-o ducă la urmașu’ CETului. Care oricum avea, dacă nu o copie, cel puțin cunoștiță de ce scria in ea, pen’ că 2 ierni la rând au calculat cât tre’ să plătească bună-mea pentru țevi, după ce scria în hârtie.

3. Încep să am reacții ciudate gen întâi omor omu’ după care îl întreb de sănătate.

Dar, deh, asta era situația de ieri. Azi pe la prânz mă sună din nou………… dap, bună-mea. Care mi-a explicat că a venit domnișoara Cristina (da, iar mi s-a ridicat tensiunea) care i-a zis că tanti de la asociație nu mai vrea nici o hârtie (mi-a scăzut brusc tensiunea) și că nu mai trebuie să caut nimic. După care, ca să-mi dau eu seama că n-a mai făcut prostii, a mai sunat o dată, pe la 6 seara. De data asta pe fix. Partea proastă e că nu era nimeni acas’ la ora aia, și femeia s-a speriat. Motiv pentru care a mai sunat o dată,……………. la soacra soră-mii, că mie îmi uitase brusc număru’ de mobil.

Până una – alta, hai sănătățuri. Ne vedem la Ocnă.

Facerea de bine și pluralul de politețe

Da, știu, n-au nici o legătură una cu alta.  Deci, le luăm pe rând.

Sună colega X, să-i rezolvi o problemă existențiala. Tu, fată faină o ajuți. Ea face cum o taie capu’. După 2 zile te sună șefu’ să-ți explice că nu-i bine ce i-ai zis colegei X.  După alte 3 zile afli  ce nu era bine de fapt, și mai treci o criză de isterie în contu’ omeniei.

Pluralul de politețe se folosește la persoana a doua. Gen: „eu, X vă rog pe dumneavoastră, domnișoara Carmen, să-mi rezolvați problema. Că io-s bătută în cap și nu știu ce să fac. Vă mulțumesc frumos.” Formulări de genu’ ” Domnișoara Carmen, vă rugăm să ne rezolvați problema. Vă mulțumim.”, se folosesc în cazu’ în care sunteți mai mulți/multe bătuți / bătute în cap și habar nu aveți ce să faceți.  Sau în cazul în care poziția ta socială îți permite să folosești o formulare de genu „Noi, Ștefan Voievod, Domn al Moldovei”.  În rest, tu ești singură, și io-s mai mulți. Simplu ca bună ziua. Formularea gen „Domnișoara Carmen, te rugăm să ne rezolvi problema. Îți mulțumim.” se folosește doar în cazu’ în care voi sunteți mai mulți proști, da’ noi ne tutuim în viața de zi cu zi.

Și o chestie extra.

O sun pe bună-mea, că mama e în concediu. Și tre’ia să văd dacă nu duce baba lipsă de ceva.  Și sun. Vr’o 5 minute. După care a binevoit bună-mea să răspundă. Și prima chestie pe care a scos-o pe gură a fost ” Bine că te-ai trezit și tu să suni”.

Am nevoie de concediu.