La noi în Absurdistan

Se întâmplă chestii. Gen

1 E închidere de an și tre’ să ne dăm de bilanț, motiv pentru care acu vr’o săptămână sun la ordonatoru’ de credite ierarhic superior (ce importatnt sună!) să întreb de termen. Mi-a raspuns cineva că se negociază termenu’ da’ ne anunță ei. 14 ani de dat cu sapa în sectoru de stat m-au învățat că tre’ să mă apuc de treabă, că de obicei aflu azi că mâine tre’ să depun bilanțu’.  Aceiași 14 ani m-au făcut să cred că mă lasă maxim până prin 19 -20 ianuarie. Motiv pentru care mi-am aranjat ploile să termin ieri. Ceea ce am și făcut. Decât că șefu’ a avut ceva treburi importate de trebuit și a dispărut din zonă, drept urmare am sunat la susnumitu’ ordonator să anunț oamenii că ce le-am scris în program e bine da’ n-am semnături. Și că foarte probabil nu ajung decît azi la ei cu hârtiile. Doamna cu care m-am conversat mi-a zis că oricum nu mai conteaza, că termenu’ de bilanț a fost în 18. Și că ei au trimis hârtie să ne anunțe. PRIN POȘTA. În era în care aflăm în timp real că-n Italia zăpada a plecat la vale cu un hotel plin, câți au scăpat, câți mai îs în hotel și în care anume camere ăștia îmi trimit hârtii prin poștă. DIN CAPU’ ĂLĂLALT DE STRADA.  Ca să n-o înjur pe biata femeie întreb și io ca prostu’ de ce dreaq nu m-a sunat, că veneam să-mi iau hârtia. Mi-a zis că noul director financiar (asta e altă poveste din absurdistan) a zis că tre’ trimise prin postă să se asigure că are semnătură de primire pentru ele. Păi PLM, că venem până la voi, vă semnam pe toți pereții și vă lasam si-o probă de ADN în freză. Ca fapt divers, hârtia a ajuns totuși la mine. Azi.

2 Dacă tre’ să-ți faci analize, investigații și alte rahaturi legate de sănătatea personală a matale și te duci la un laborator particular și le fluturi un bilet de trimitere și cardu’ de sănătate ți le fac moca. Multe dintre ele. Peste 3 luni. Da’ moca. Dacă faci aceeași chestie la un spital de stat și nu ești internat acolo poți să le fluturi și un tren că plătești. Orice. Nenea CNAS-uu ne iesplici și nouă de ce? Pă bune. Întreb pentru niște prieteni. Cam toți ăia care îți furnizează ție bani.

3 Copilu’ care „ieri ” venea în birou și zicea „sărumâna, m-a trimis mama cu hârtiile astea” și era super fericit că primea o bomboană e cu un cap mai înalt ca mine și tocma’ mi-a curățat calculatoru’ (despre care zicea că avea foarte mai șanse să demonstreze că oamenii îs făcuți din praf și nisip). Săr’naaaaaaa mult Andrei.

Altufel, toate brune! Și la vară cald!

Cum sa pierzi clientii

Ghid in 4 pași, marca_Cafe de Paris.

Ieri o fo ziua Franței. Motiv pentru care am ascultat la marseillaise cântată de un grup de tineri francezi. Sub Tâmpa. Eh, cu susnumitul grup de francezi am stat cam toată ziua. Și mi s-a explicat că vorbesc foarte bine franceză. Asta în condițiile în care eu de obicei folosesc frangleza. Adicătelea, tu întrebi în franceză, eu răspund în engleză cu niscai inserții de cuvinte franțuzești. Da’ nu despre asta voiam să vă pove.

Ce am vrut să vă zic e că, la sfârșitul zilei ne-am hotărât să ne ascundem într-o crâșmă la un cico. Eh, am plecat în jos pe rep, și oamenii mei au descoperit Cafe de Paris. Și dacă tot era ziua Franței au vrut acolo. Eu până ieri n-am mai intrat în susnumita crâșmă. Și nici n-o să mă mai vedeți pe acolo. Mno, acu’ urmează ghidu. Cu liniuță de la capăt. Deci:

– tu patron hapsân îndeși o groază de mese într-un spațiu mic mic mic, că cu cât îs mai multe mese, cu atât îs mai mulți clienti. Și pui la mesele astea fotolii moi și mari și cu spătar și cu brațe, ca să se relaxeze clientu’. Și așa se umple crâșma. Și toate îs bune și frumoase până îl taie pe vr’un client o sclipire de geniu și vrea la toaletă. Mno, amu’ se cam împute treaba. Că toaleta e în fundu’ crâșmei, și ca să ajungă acolo ori iese afară și intră pe altă ușa, ori deranjează celilalți clienți.  Da’ asta nu-i vina ta. E vinu’ lor, ca l-au plătit și l-au băut. Și acu’ tre’ să-l dea afară.

– îi lași pe clienți să fumeze în crâșmă. Că noi știm că în fiecare gașcă există cel puțin un fumător. Și ăia tre’ să-și satisfacă nevoile. Să nu intre în sevraj. Da’ aerisire nu faci, că-i suficient să deschizi toate ușile. Și dacă pe nefumători îi apucă plânsu’ de la atâta fum, ar trebui să-și găsească prieteni care nu fumează. Sau să stea acasă.

– cauți cele mai acre, dar frumușele mândre și le angajezi pe post de ospătărițe. Adică_chiar nu contează că tre’ să-i explice clientu’ că paharele de bere îs alea înalte, adică cele mai înalte pe care le are ea, nu alea scurte. Și că berea, de obicei, nu se bea cu paiu’. Și dacă tu ai mese de 3 – 4 persoane, și se trezește cu grup de 30 de oameni în crâșmă nu-i nici o problemă dacă mândra ta se strâmbă că „ăia” au mutat mesele. Sau trântește meniurile. Sau comentează de față cu clienții că „ăia nu-s în stare să se hotărască ce vor”, în condițiile în care meniu’ tău e în română, într-un oraș care de obicei e plin de turiști. Și tu tocma’ te-ai procopsit cu o gașcă_ care, SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, nu vorbește română.

– nu dai bon fiscal. Decât dacă ți se cere. De minim 3 ori. Că doar n-o să-i îngrași tu pe ăia din guvern.

Mno, trecând peste asta, ziua de ieri a fost genială. Am descoperit că franceza mea sughite rău, și că nu-s în stare să mă urc pe munți, dealuri sau drumuri în pantă. Da’ asta știam deja.

Până una – alta, hai sănătățuri!

Flying Time la Conacul Ţara Bârsei

Ca om oboist ce mă aflu, găsesc de cuviinţă să vă povestesc despre locurile mele de hodină şi pierdut vremea, adică despre crâşme. Mai bine spus, azi vă pove despre crâşmele mele preferate.

Şi începem prin a prezenta oaspeţii, că aşa-i frumos. Carevasăzică, din piaţa mare, dacă coteşti stânga pe lângă colegiul Gheorghe Lazăr, pe strada cu acelaşi nume la numărul 6 găseşti Hostelul Flying Time. Amu’ n-am nici cea mai vagă idee despre condiţiile de cazare (care există, pe bune), că nu le-am încercat (încă), şi despre ce nu ştiu nu vorbesc, pardon, nu scriu, dar, pot să vă zic vr’o două despre crâşma din dotare. Deci, cum intri pe poarta raiului (mă gândesc că o fi poarta raiului din moment ce pe porţi tronează Adam cu frunza şi Eva cu mărul), intri într-o curte interioară cu ziduri înalte partial acoperite de verdeaţă. În stânga, după prima uşă încep surprizele. Prima mea impresie a fost că am intrat în sala de aşteptare a unui bordel de lux din secolul 18. Bine, impresia s-a datorat faptului că în sala respectivă tronează două divane pe care cea mai comoda poziţie e la orizontală. A doua impresie a fost că am nimerit în salonul unei doame din secolul 17. Impresia asta se datorează mobilierului compus din replici după piese din secole de mult apuse, bibliotecii (cu majoritatea cărţilor in germană, ceea ce nu mă ajută foarte mult), oglinzii de pe perete şi zugrăvelii. A treia impresie a fost că nu mai vreau să plec de acolo, ceea ce s-a datorat muzicii (niste superbităţi din anii 60 – 70) şi atmosferei de vacanţă (da, vreau în vacanţă).

Şi gazdele, că-i sănătos.  Carevasăzică, din Livada Poştei, dacă urci pe Mureşenilor, la numărul 3A găseşti Conacul Ţara Bârsei, dar ca să-l găseşti trebuie să intri pe gangul de lângă BRD, şi să deschizi uşa de lemn din fundul curţii. Amu’ prima uşă pe stânga e salonul de nefumători, drept în faţă e salonul de fumători. Recomandarea e să treci prin salonul de fumători şi să cobori treptele. O să descoperi cea mai liniştită terasă din centru vechi. Nu-i muzică, dar compensează fântâna, raţele, frunzişul de după ziduri şi, dacă ai noroc, discuţiile de la masa scriitorilor. Ce face toţi banii la terasa asta e priveliştea, adicătelea ai vedere directă la turnul negru şi la pădurea de pe Warte. Şi dacă n-ai chef să vezi sau să auzi nimic, mesele de pe metereze sunt cea mai bună ascunzătoare. O să îţi tulbure liniştea doar chelnerii, din când în când şi pârâul Graft. Nici în cazul ăsta n-am testat cazarea, dar şi aici există. Am testat în schimb bucătaria. Bună şi ieftină.

Cu alte cuvinte, dacă ajungi vreodata în una din locaţiile sus menţionate s’ar putea să ne încrucişăm spadele, paron, drumurile. Până atunci, hodină plăcută şi poftă bună.

Blogmeet(s) rew

După ce vineri am ajuns la concluzia că ieşirea spre nivelul următor nu-i în Tonic Bar am căutat-o duminică in Bavaria. Carevasăzică atmosfera super, atmosfera de la masa noastră adică, distracţia distracţie, discuţiile discuţii,  prezenţa prezenţă, decât că:

Ca să poţi să stai o seară în Bavaria tre’ să stai bine de tot cu nervii şi să ai răbdare. Multă răbdare. Fi’ncă primu chelner apare de obicei după juma’ de oră după ce te aşezi la masă. Îţi aduce meniul şi dispare. Se întoarce după alt sfert de oră să ia comanda. De preferat e să comanzi chestii îmbuteliate, că dacă faci ca mine şi comanzi cafea ai de aşteptat……… până ajunge chelneru’ în Columbia, culege cafeaua, o prăjeste, o macină, se întoarce înapoi, o fierbe şi ţi-o aduce la masă. Şi dacă te roade pielea să întrebi pe cineva de starea de sănătate a cafelei tale te lipeşti de un răspuns care îţi dă de gândit că dacă mai deschizi o dată gura mânci bătaie. Dacă nu eşti destul de inspirat să comanzi de la bun început tot ce-ţi trebe pe durata şederii în crâşmă ai mari şanse să salivezi mult şi bine cu gândul la următoarea cafea/bere/chestie, fi’ncă chelnerii îşi fac apariţia cam o dată pe oră. Şi atunci tre’ să fi rapid şi zgomotos dacă vrei să te bage în seamă.

Amu’ până la o anumită oră muzica n-a fost exagerat de tare. După o anumită oră (nu ştiu care anume, că mi-am scăpat ceasu’ în bere şi l-am băut) au început să apară neni. Unu’ căte unu’.  Îmbrăcaţi în tricoaie negre, sclipicioase şi mulate pe………. abdomen.  Şi cărau după ei cutii mari din care au început să scoată ‘strumente de cântat. Şi mi s-a făcut frică_că o să înceapă să cânte. Şi n-am scăpat. Şi până au plecat am trăit cu senzaţia că următoarea lălăitură o să este o manelă. Da’ n-a fost. Decât că azi drăguţă dimineaţă mi-a confirmat cineva că nenii ăia de obicei cântă manele. Numa’ că, bag de samă, nu prea aveam feţe de ascultători de genu’ ăla de muzică.

Ce nu pot să vă specific e durata dintre cerut şi venit nota de plată, că n-am fost pe fază în nici unul din momente. Numa’ că, io mi-s obişnuită să văz specificat separat pe nota de plată „bere d’aia”, „suc d’ăla” şi „cafea d’aia”, ori la ăştia scrie bere, suc şi cafea. Şi pe un kilometru juma’ de hârtie ce ţinea loc de notă de plată/bon de casă erau marcate fiecare bere/suc/cafea în parte. Da’ e bine, totuşi, că n-au venit iar cu un post it.

Pe cale de consecinţă: blog meet super fain, Bavaria super câh.

PS1. Tura asta n-am făcut eu lista de prezenţă. Dar au făcut-o ei.

PS2. Nici poze n-am făcut. Eu.

Braşov’s finest

Acu’ o bucată de timp nenea adminu’ de aici a cerut la tonţi membrii câte o poză, ca să facă un super ultra extra feature. Şi ui’ ce’a iesit: