Ghid in 4 pași, marca_Cafe de Paris.

Ieri o fo ziua Franței. Motiv pentru care am ascultat la marseillaise cântată de un grup de tineri francezi. Sub Tâmpa. Eh, cu susnumitul grup de francezi am stat cam toată ziua. Și mi s-a explicat că vorbesc foarte bine franceză. Asta în condițiile în care eu de obicei folosesc frangleza. Adicătelea, tu întrebi în franceză, eu răspund în engleză cu niscai inserții de cuvinte franțuzești. Da’ nu despre asta voiam să vă pove.

Ce am vrut să vă zic e că, la sfârșitul zilei ne-am hotărât să ne ascundem într-o crâșmă la un cico. Eh, am plecat în jos pe rep, și oamenii mei au descoperit Cafe de Paris. Și dacă tot era ziua Franței au vrut acolo. Eu până ieri n-am mai intrat în susnumita crâșmă. Și nici n-o să mă mai vedeți pe acolo. Mno, acu’ urmează ghidu. Cu liniuță de la capăt. Deci:

– tu patron hapsân îndeși o groază de mese într-un spațiu mic mic mic, că cu cât îs mai multe mese, cu atât îs mai mulți clienti. Și pui la mesele astea fotolii moi și mari și cu spătar și cu brațe, ca să se relaxeze clientu’. Și așa se umple crâșma. Și toate îs bune și frumoase până îl taie pe vr’un client o sclipire de geniu și vrea la toaletă. Mno, amu’ se cam împute treaba. Că toaleta e în fundu’ crâșmei, și ca să ajungă acolo ori iese afară și intră pe altă ușa, ori deranjează celilalți clienți.  Da’ asta nu-i vina ta. E vinu’ lor, ca l-au plătit și l-au băut. Și acu’ tre’ să-l dea afară.

– îi lași pe clienți să fumeze în crâșmă. Că noi știm că în fiecare gașcă există cel puțin un fumător. Și ăia tre’ să-și satisfacă nevoile. Să nu intre în sevraj. Da’ aerisire nu faci, că-i suficient să deschizi toate ușile. Și dacă pe nefumători îi apucă plânsu’ de la atâta fum, ar trebui să-și găsească prieteni care nu fumează. Sau să stea acasă.

– cauți cele mai acre, dar frumușele mândre și le angajezi pe post de ospătărițe. Adică_chiar nu contează că tre’ să-i explice clientu’ că paharele de bere îs alea înalte, adică cele mai înalte pe care le are ea, nu alea scurte. Și că berea, de obicei, nu se bea cu paiu’. Și dacă tu ai mese de 3 – 4 persoane, și se trezește cu grup de 30 de oameni în crâșmă nu-i nici o problemă dacă mândra ta se strâmbă că „ăia” au mutat mesele. Sau trântește meniurile. Sau comentează de față cu clienții că „ăia nu-s în stare să se hotărască ce vor”, în condițiile în care meniu’ tău e în română, într-un oraș care de obicei e plin de turiști. Și tu tocma’ te-ai procopsit cu o gașcă_ care, SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, nu vorbește română.

– nu dai bon fiscal. Decât dacă ți se cere. De minim 3 ori. Că doar n-o să-i îngrași tu pe ăia din guvern.

Mno, trecând peste asta, ziua de ieri a fost genială. Am descoperit că franceza mea sughite rău, și că nu-s în stare să mă urc pe munți, dealuri sau drumuri în pantă. Da’ asta știam deja.

Până una – alta, hai sănătățuri!