Adicătelea cea mai mare dilemă a omenirii. Adică în ce parte vine stânga şi în ce parte vine dreapta. Mno, io ştiu că nu’i frumos să râzi ca nesimţita de oamenii bătrâni, da’ câteodata nu mă poci abţine. Că să vă spui. Plecai azi în plererinări prin imediata apropiere a locului de sapă, şi când m’am întors nea’ portaru’ se conversa cu un tataie:

Tataie: „Domnu’, o toaletă, unde e pe aici?”

Portaru’:”Pe uşa aia, faceţi dreapta, urcaţi scările, şi e prima uşă pe stânga.”

Ce face tataie? Păi, intră pe uşă, face stănga, culmea, găseşte nişte scări, le urcă şi deschide prima uşă de pe dreapta. Şi nimereşte în centrala termică. Expresia de pe faţa lui era de milioane 😀

Eu toată viaţa am fost de părere că omu’ nu se schimbă. Adică nu se schimbă în esenţă. Că dacă anumite trăsături de caracter se accentuează şi altele se atenuează,  spunem că omu’ s’a schimbat. Decât că azi mi s’a dat cu părerea în cap. Adicătelea mi’a demonstrat cineva că omu’ se poate schimba în esenţă.

Şi cu asta terminarăm cu filosofia, că să vă spui: Soru’mea toată viaţa ei de un sfert şi ceva de secol a avut o problemă cu pisicile. Adică aproape că saliva când vedea câte una. Nu, nu voia s’o mânce, voia s’o ia acasă, şi să doarmă cu ea, şi să se joaceeeeeeeeee şi chestii d’astea. O singură dată a avut o poveste de iubire cu un câine, da’ ăla era mic mic mic când l’a văzut prima dată, şi nu s’a făcut toată viaţa lui mai mare decât o pisică. Eh, de când i’a murit motanu’ pe câmpu’ de luptă cu un canin de câne infipt în gât mă tot toacă la creier că ea vrea altă pisică. Şi că s’o ajut s’o convingă pe mama s’o lase să’şi ia pisică. Mno, mie îmi plac pisicile. Muuuuuuuuuuult de tot. ÎN POZE. Motiv pentru care sor’mea încă n’are mâţă. Numa’ că, prinţu’ moştenitor face duminică patlu ani (să’mi trăiască). Şi s’a gândit sor’mea în sinea gândului ei, şi s’a consultat şi cu cumnatu’mio, şi au ajuns ei la concluzia că_cu ocazia faptului mai sus menţionat şi ca să responsabilizeze junioru’ o să’i cumpere un animal. După care au început negocierile. Amu, neuronu meu are alergie la papagali, de când a avut sor’mea o pereche de peruşi care nu cunoşteau conceptu’ de „GURA BĂ”, mama are alergie la pisici……. deoarece, motiv pentru care sor’mea a trebuit să’şi puna oarecum imaginaţia la incercare. Chestie care ne teleportează în după amiaza zilei de azi, 27 a lu’ gerar anu’ de dizgraţie 2011. Că am ajuns acas’ şi spre marea mea uimire era linişte. Şi eram singură. Chestie care a durat preţ de o ţigară. După care a venit cumnatu’mio, s’a învârtit ca titrezu’ vr’un sfert de ceas, după care a plecat. Da’ s’a întors, după vr’o oră. Cu sor’mea. Decât că sor’mea arăta ca măgaru’ CeAPeului şi cumnatu’mio îşi ţinea mâinele pe piept împreunate ca pentru rugăciune. (mdea, fraza de dinainte ar trebui reformulată) Eh, şi avea susnumitu’ în mâini o chestie….mică….. si neagră… şi cu păr… şi care mai şi mişca. Şi am descoperit după îndelungi cercetări că chestia se numeşte porcuşor de guineea şi face parte din fomelia rozătoarelor. Adicătelea cam ce mâncă de obicei febleţile soru’mii. Ceea ce ne dovedeşte că omu’ se poate schimba.

Amu’:

1. Nuş’ cum se botează chestia că soru’mea nu ştie dacă e porcuşor sau scrofiţă de guineea, motiv pentru care ezită să’i zică Ghiţă.

2. Nu’i fac poze că momentan nu ştiu din ce capăt ar tre’i să’l pozez. Că’i negru tot. Şi are şi ochii negrii. Şi dacă n’are labele la vedere să’mi dau sama în ce direcţie se deplasează s’ar putea să vă prezint o poză cu coada susnumitei chestii.

3. Mă tentează să’mi cumpar pisică. Aşa, de amorul artei.

Hai sănătăţuri.

Adică zice Ada că tre’ să dau’ cu subsemnatu’ despre care îs alea cele mai şapte lucruri care’mi plac mie. Deci, tanti Ada, declar pe propria mea răspundere că-mi plac(e) (în ordinea în care mi’au tunat prin cap):

1. La musique. Că mie tre’ să’mi cânte ceva în cap, şi piticii mei îs in siletio stampa.

2. Sibiul. Că pe pământu’ aista tre’ să se ieziste ceva care însemnă vacanţă. Cel puţin pentru mine.

3. Cafeaua. Că ceva tre’ să-mi dea deşteptarea când ceasu’ nu reuşeşte.

4. Pozele. Adică să fac poze. Adică fac scurtă la deget câteodată din cauză de făcut poze. Cine ştie, cunoaşte. Şi mă înjură câteodată 😀

5. Cărţile. Adică dacă vrei să scapi de mine îmi dai o carte şi stau cuminteee de tot.

6. Liniştea dimineţilor de vară. Adică mi-ar place dacă n’aş sta la bloc şi vecinu’ n’ar avea ditamai boxele.

7. Un anume „el”. Nu dăm nume că i se urcă la cap :-” .

Mno, dacă_careva are plăceri…. e liber(ă) să agaţe leapşa.

Hai sănătăţuri!

Şed şi cujet că_când stimabila de ma mere o să înveţe să butoneze telefonu’ pe care îl are în propr’etate de v’o tri ani, o să reeditez beţia pe mare am tras’o cu fra’i’miu  acu’ vr’o 6 ani, beţie din care m-am trezit după o săptămână. Că până atunci o să plătesc facturi la telefon d’an boulea şi dejaba. Că să vă spui. Mă sună azi susnumita mamă personală cu rugămintea s’o sun pe a ei mamă la fel de personală şi să mă interesez îl legătură cu dotările ei. Adică tre’ia să aflu dacă are ‘a bătrână pâine.

Paranteză. Ma mere ştie că telefonu’ are un buton funcţional: adică ăla verde. Motiv pentru care ea ştie doar să răspundă la telefon. Adică ştia. Că nuş’ cine i-a explicat cum se formează numerele. Şi singuru’ număr pe care’l ştie pe d’a rostu’ e al subsemnatei. Motiv pentru care păţesc chestii…. Închis paranteza.

Deci, s-o sunăm pe ‘a bătrână. Partea proastă e că eram la muncă şi n-am putut să verific desfăşurarea telenovelelor pe hozo teve. Drept urmare sun. Şi sun. Şi suuuuuuuuuuuuuuuuun. Şi într-un târziu răspunde bună-mea, semn că erau reclame. Şi întreb şi io tâmpenii ca chioru’ scos dintre cifre şi aruncat în mijlocu’ unor problemuri cu care n-am tangenţă în viaţa de zi cu zi. Că io nu cumpăr pâine. Deci, am aflat că a bătrână are da n’are pâine, mi-a luat juma’ de oră s’o conving că’s la muncă_că una dintre colege era în plină criză de râs şi babette era ferm convinsă că io’s la chef, i-am povestit ce’a făcut nepoate în ultima lună şi cum e vremea afară, s-au terminat reclamele şi m-a expediat. Decât că după aia a tre’it s’o sun pe ma mere să’i explic că sa mere nu prea are pâine, şi dacă tot a întrebat ar fi cazu’ să se deplaseze să’i ducă. Numa’ că m’am trezit cu o replică de genu’: „Aaaaaa, păi nu mă duc azi. Sun-o şi spune-i că nu mă  duc decât mâine”. Apăi, suna-ţi-o. Când ajungi acas’. Că de pe fix şti să suni. Sper.

Partea proastă în toată afacerea asta e alta. Ma mere „NU ŞTIE” să folosească telefonu’ cu intermitenţe. Că mai drăguţă dimineaţă m-a sunat să-l sun pe mon pere să-i spun că l-a sunat fi’su aseară şi n-a putut să dea de el. Şi sun. Şi la prima încercare telefonu’ mi-a zis că cling. La a doua încercare mi-a zis ceva de o reţea, adică_că io îs, da’ tata nu’i. În reţea, care este. Deci, o sun pe ma mere, îi comunic rezultatu’ şi mă întorc la muncă. După care mă sună iar, să-mi spună că a vorbit cu cumnată-sa şi a trimis’o să-l anunţe pe nea’ Ioane că nu-i merge telefonu’.

Şi iară şed, şi iară cujet: în toată afacerea asta,  oare, FACE CAREVA MIŞTO DE MINE?!

Hai sănătăţuri!

Din capitolu’ „o viaţă ai, şi pe aia o dormi”, azi îl bârfesc pe cumnatu’mio. Iar. Că de când s-a mutat înapoi la mine, ocupaţia preferată a omului în timpu’ liber e somnu’. Amu’ nu pot să zic că nu-l înţeleg câteodată, şi nici că mă deranjează. Că asta înseamnă că nu-mi (prea) încurcă ploile. Da’ căteodată mă calcă pe nervi. Ca par examplă azi. Adicătelea mă întrunez acas’ de la munci cu ideea clară că am de gând să vegetez două zile juma’, şi descopăr că’s singură acas’. Deci yupyyyyyyyyyyy ….vr’o juma de oră, că s-a întors susnumitu’. Că el de fapt coborâse să-şi cumpere ţâgări. Motiv pentru care a pipat o ţâgară şi s-a închis în cameră. Până aici nimic ieşit din comun, decât că, mai acu’ juma de oră m-am dus şi io să fumeg. Şi în bucătarie era o linişte de-mi auzeam neuronu’ cum scârtâie. Şi ceva care zdrăngănea. După prima ţigară zgomotul nu s-a oprit, drept urmare am dedus că nu era neuronu’ meu. După a doua ţigare am început să disting un zgomot de foale care preceda zdrăngănitu’. După a treia tigară m-am prins care era problema.

Creţ că v-am mai zis că io, în apartamentu’ propr’etate personală a’ lu mama am uşi d’alea stupide cu geam în ramă de lemn. Şi geamurile nu’s fixate chiar bine. Şi în anumite condiţii zdrangan. Eh, condiţiile au fost îndeplinite şi azi: sforăie cumnatu’mio.

Hai sănătăţuri.

PS, La mulţi ani Ioane!