Siteul scolii

Copy-paste de la Claudia.

Ce fel de informații ați vrea să găsiți pe site-ul școlii voastre? Indiferent că sunteți părinți, actuali sau foști elevi, vecini sau viitori parteneri, ce informații v-ar folosi? Am nevoie de cât mai multe răspunsuri :)

Reclame

Cum ţi’o fi norocu’

Că să va spui. De cam o săptămănă mă cam ….vorba aia (fute) o ureche. Şi pe mine durerile de urechi nu mai ţin, de obicei mai mult de două ore. Eh, cu durerea asta depăşise de cam multicel recordu’ de durată, am facut ce n’am făcut în viaţa mea: m-am dus la urgenţe. Eh, medicu’ şi asistenta de gardă erau super sictiriţi. Chiar nu mi’am dat seama că nu aveau chef de mine. Deci, mă studiază dom’ doctor, şi îi spune la asistentă (că io nu eram din filmu’ ăla). Are un dop de ceară, să se ducă în policlinică, cu bilet de trimitere de la medicu’ de familie. Să’i facă spălături. Carvasăzică, morţii mă’tii dom’ doctor, io mă car acasă. Asta a fost marţi. La medicul de familie n’am ajuns din varii motive, numa’ că de două nopţi nu pot să dorm de durere. Motiv pentru care, azi drăguţă dimineaţă  pe la 3 mi-am urcat fizicu’ intr’un taxi şi m’am cărat din nou la urgenţe. Am dat peste aceeaşi asistentă sictirită (şi somnoroasă de data asta), decăt că peste alt medic. Care mi’a zis că mi’a ieşit un furuncul în ureche. Şi că doare cam rău (mercix, asta ştiam).  Şi mi’a dat o listă lungăăăă de medicamente pe care tre’ să le iau. Asta după ce-mi propusese o internare cu injecţii bonus. Decât că tanti nu ştie că eu am alergie la spitale.

Mno, amu aştept să se cracăne de ziuă să mă duc să’mi iau pastilele. Că mi’a îndesat tanti doctor ceva în ureche, da’ tot doaaaaaaaaaaaaaaaaallllllleeeeeeeeeeeeeeeee aauuuuuuuuuuuuuuuuuu.  Drept urmare, dacă nimeriţi la urgenţe peste tov. medic Corneliu Vascu, vă sfătuiesc să cereţi şi părerea altui medic. Să nu păţiţi ca mine.

Dilemă

Adicătelea cea mai mare dilemă a omenirii. Adică în ce parte vine stânga şi în ce parte vine dreapta. Mno, io ştiu că nu’i frumos să râzi ca nesimţita de oamenii bătrâni, da’ câteodata nu mă poci abţine. Că să vă spui. Plecai azi în plererinări prin imediata apropiere a locului de sapă, şi când m’am întors nea’ portaru’ se conversa cu un tataie:

Tataie: „Domnu’, o toaletă, unde e pe aici?”

Portaru’:”Pe uşa aia, faceţi dreapta, urcaţi scările, şi e prima uşă pe stânga.”

Ce face tataie? Păi, intră pe uşă, face stănga, culmea, găseşte nişte scări, le urcă şi deschide prima uşă de pe dreapta. Şi nimereşte în centrala termică. Expresia de pe faţa lui era de milioane 😀

Schimbări

Eu toată viaţa am fost de părere că omu’ nu se schimbă. Adică nu se schimbă în esenţă. Că dacă anumite trăsături de caracter se accentuează şi altele se atenuează,  spunem că omu’ s’a schimbat. Decât că azi mi s’a dat cu părerea în cap. Adicătelea mi’a demonstrat cineva că omu’ se poate schimba în esenţă.

Şi cu asta terminarăm cu filosofia, că să vă spui: Soru’mea toată viaţa ei de un sfert şi ceva de secol a avut o problemă cu pisicile. Adică aproape că saliva când vedea câte una. Nu, nu voia s’o mânce, voia s’o ia acasă, şi să doarmă cu ea, şi să se joaceeeeeeeeee şi chestii d’astea. O singură dată a avut o poveste de iubire cu un câine, da’ ăla era mic mic mic când l’a văzut prima dată, şi nu s’a făcut toată viaţa lui mai mare decât o pisică. Eh, de când i’a murit motanu’ pe câmpu’ de luptă cu un canin de câne infipt în gât mă tot toacă la creier că ea vrea altă pisică. Şi că s’o ajut s’o convingă pe mama s’o lase să’şi ia pisică. Mno, mie îmi plac pisicile. Muuuuuuuuuuult de tot. ÎN POZE. Motiv pentru care sor’mea încă n’are mâţă. Numa’ că, prinţu’ moştenitor face duminică patlu ani (să’mi trăiască). Şi s’a gândit sor’mea în sinea gândului ei, şi s’a consultat şi cu cumnatu’mio, şi au ajuns ei la concluzia că_cu ocazia faptului mai sus menţionat şi ca să responsabilizeze junioru’ o să’i cumpere un animal. După care au început negocierile. Amu, neuronu meu are alergie la papagali, de când a avut sor’mea o pereche de peruşi care nu cunoşteau conceptu’ de „GURA BĂ”, mama are alergie la pisici……. deoarece, motiv pentru care sor’mea a trebuit să’şi puna oarecum imaginaţia la incercare. Chestie care ne teleportează în după amiaza zilei de azi, 27 a lu’ gerar anu’ de dizgraţie 2011. Că am ajuns acas’ şi spre marea mea uimire era linişte. Şi eram singură. Chestie care a durat preţ de o ţigară. După care a venit cumnatu’mio, s’a învârtit ca titrezu’ vr’un sfert de ceas, după care a plecat. Da’ s’a întors, după vr’o oră. Cu sor’mea. Decât că sor’mea arăta ca măgaru’ CeAPeului şi cumnatu’mio îşi ţinea mâinele pe piept împreunate ca pentru rugăciune. (mdea, fraza de dinainte ar trebui reformulată) Eh, şi avea susnumitu’ în mâini o chestie….mică….. si neagră… şi cu păr… şi care mai şi mişca. Şi am descoperit după îndelungi cercetări că chestia se numeşte porcuşor de guineea şi face parte din fomelia rozătoarelor. Adicătelea cam ce mâncă de obicei febleţile soru’mii. Ceea ce ne dovedeşte că omu’ se poate schimba.

Amu’:

1. Nuş’ cum se botează chestia că soru’mea nu ştie dacă e porcuşor sau scrofiţă de guineea, motiv pentru care ezită să’i zică Ghiţă.

2. Nu’i fac poze că momentan nu ştiu din ce capăt ar tre’i să’l pozez. Că’i negru tot. Şi are şi ochii negrii. Şi dacă n’are labele la vedere să’mi dau sama în ce direcţie se deplasează s’ar putea să vă prezint o poză cu coada susnumitei chestii.

3. Mă tentează să’mi cumpar pisică. Aşa, de amorul artei.

Hai sănătăţuri.

Top sevăn, care este.

Adică zice Ada că tre’ să dau’ cu subsemnatu’ despre care îs alea cele mai şapte lucruri care’mi plac mie. Deci, tanti Ada, declar pe propria mea răspundere că-mi plac(e) (în ordinea în care mi’au tunat prin cap):

1. La musique. Că mie tre’ să’mi cânte ceva în cap, şi piticii mei îs in siletio stampa.

2. Sibiul. Că pe pământu’ aista tre’ să se ieziste ceva care însemnă vacanţă. Cel puţin pentru mine.

3. Cafeaua. Că ceva tre’ să-mi dea deşteptarea când ceasu’ nu reuşeşte.

4. Pozele. Adică să fac poze. Adică fac scurtă la deget câteodată din cauză de făcut poze. Cine ştie, cunoaşte. Şi mă înjură câteodată 😀

5. Cărţile. Adică dacă vrei să scapi de mine îmi dai o carte şi stau cuminteee de tot.

6. Liniştea dimineţilor de vară. Adică mi-ar place dacă n’aş sta la bloc şi vecinu’ n’ar avea ditamai boxele.

7. Un anume „el”. Nu dăm nume că i se urcă la cap :-” .

Mno, dacă_careva are plăceri…. e liber(ă) să agaţe leapşa.

Hai sănătăţuri!

Je parle franse

Mai zilele trecute m-am împiedicat pe sfântu’ veveveu de o fostă colegă de liceu ( mulţămim fiesbuc că iezişti). Amu’ din tot ce s-a întâmplat în ăi 4 ani de studii medii, respectiva colegă mi-a rămas în memorie  străns legată de la langue francais. Că când ne-am adunat noi boboci (adică mai mult boboace) din varii şcoli generale în a IXa A mate-fizix, cineva a împărţit limbile străine echitabil şi făr’ să ne întrebe în felul aviator: limba number one franceză, şi limba number doi engleză/germană, după preferinţele publicului. Amu’, cu limba a doua n-a avut nimeni nici o problemă, decât că toţi ne-am fi dorit să fie limba 1. Cu limba unu, în schimb…. eram împărţiţi în trei categorii: plăntuţe, plante şi tufe. Adicătelea unii de mai făcură prin şcoala generala ceva franceză şi au fost la ore, unii care au făcut franceză da’ au chiulit de la ore şi unii care au auzit franceză în „Jandarmu’ şi jandarmeriţele”. Eh, prima profă a fost crunt dezamăgită când a descoperit că tre’ să înceapă de la – 1 cu limba lui Moliere, dar s-a chinuit. Adică ne-a chinuit. Şi după doi ani şi un chiul în masă de la o lucrare anunţată s-a lăsat păgubaşă. A doua profă a realizat din timp că nu-i cazul să-şi bată capu’, dar ne-a părăsit la sfârşitul clasei a XIa din motiv de concediu de maternitate. Chestie care ne teleportează în urmă cu 15 ani, când ne găseam noi, a XIIa A mate -fizix la începutul a ceea ce ni s-a promis a fi cel mai greu şi mai frumos an din viaţa noastră de licean. Şi a început greu’ cu noua profă’ de francă’. Care nu era chiar nouă, da’ noi nu mai dădusem cu ochii de ea până atunci. Şi a venit madam cu aere de maaaare doamnă şi cu un vocabular de golănaş de cartier care ne’a lăsat mască. Partea proastă pentru ea, era că, noi deja ştiam cam ce vroiam să facem după liceu şi din care anume materii dădeam bacu’. Franceza nu era inclusă în susnumitele planuri. Eh, legea nescrisă a liceului era că, se vorba aia futeau elevii la materiile de bac şi se ignorau la celelalte. Madam n-a priceput chestia asta şi ne’a luat la împins vagoane pe tema VERBE. Amu’, ăi’ d’au făcut franceză la viaţa lor şi nu le’a plăcut ştiu ce chin şi ce jale produce conjugarea verbelor. Mai ales a ălora neregulate. Mai mai ales avoire şi etre. Eh, şi în mijlocul unui discurs de care ni se acrise din a doua oră, din care trebuia să reiasă că franceza e cea mai cea limbă de pe faţa pământului, madam face greşeala să proclame (a se citi să urle) că  ea a făcut postliceala de limbi străine la Bucureşti. Care a durat 3 ani. La care, din clasă s-au auzit două chestii:

1. Cineva a zis BRAVO.

2. Cineva a zis PROFESORII DIN LICEUL ĂSTA AU TERMINAT O FACULTATE. Care a durat cel puţin 4 ani.

Partea proastă e că răspunsurile au venit din două colţuri opuse ale clasei. Şi aştia doi care au vorbit nu s-au auzit unu’ pe celălalt. Da’ madam i-a auzit pe amândoi. Şi a întrebat cine a vorbit. Şi s-a ridicat susnumita colegă. Au urmat chestiile obişnuite: te dau afară din liceu, îţi scad nota la purtare, nu te bag în bac, bla bla bla. Şi s-a terminat ora. Şi a venit şi prima oră cu diriga după toată povestea asta. Care oră a început cu diriga semi verde la faţă şi cu întrebarea : „Ce i-aţi făcut lu’ asta?” I-am povestit femeii întâmplarea, ne-am cerut scuze, nu i-am promis că n-o să se mai repete, dar am ajuns să facem aproape , dacă nu mai mult de juma’ de an franceză cu mama lu’ madam, care avea ceferticat de profesor şi vr’o 80 de ani. Că madam a fost mai mult în concedii medicale. Noi am aflat destul de târziu motivul medicalelelor: După discuţia de mai sus madam s-a dus în cancelarie şi a început să facă scandal. Că ăştia din XII a e nesimţiţi. Şi o ia la mişto. Şi nu învaţă. Şi mai ales aia care i-a răspuns. Decât că săraca nu ştia că vorbeşte despre cel mai tare om la mate din tot liceu’. Şi i s-a pus în vedere să-şi revizuiască atitudinea, că n-are cum să fie cum zice ea. Şi dacă a vazut că n-are cu cine sta de vorbă, s-a lăsat pagubaşă. Că un an trece repede…..

Amu’, în caz că din greşeală mai trece vr’un fost coleg de liceu prin zonă, m-am întâlnit şi cu madam mai anu’ trecut. O internase pe mă-sa la nebuni. Şi mi-a părut bine rău de tot că nu m-a recunoscut.

PS, nu eram la nebuni pe motive de internare. Cel puţin nu a mea.

Înţelesuri

Carevasăzică am răcit. Motiv pentru care n-am voie să mă apropiez de prinţu’ moştenitor al familiei, că ăsta micu’ săracu’ abia a scăpat de o răceală care l-a ţinut o lună, şi era cât pe ce să-i asigure un pat la spitalu’ de co’chii. Partea proastă e că piticu’ nu prea pricepe care’i faza cu carantina şi are impresia că m-am supărat pe el. Pe cale de consecinţă e tot printre picioarele mele cu varii oferte de îmbunare: ba o portocală, ba o ciocolată…. Amu’, faptu’ că nepoate oferă o ciocolată echivalează cu 50% mărire de salariu la bugatari oferită de B&b. După vr’o două ore de negocieri cu mumă’sa a priceput şi nepoate că, dacă nu mai vrea pastile ar trebui să stea departe de mine. Numa’ că, el ştie că_când dă semne de răceală bună’sa îl trateaza cu bomboane mentolate. Şi s-a gândit să mă repare. Deci, mă trezesc cu piticu’ lăngă mine, cu mâinile la spate:

„Caumen, am o supiză pentu tine!”

„Ce surpriză mă?”

„O boboană mentoată! Ata e supiza. Ia-o în gură!”

Mno, mulţam fain nepoate! Să-mi trăieşti!

Hai sănătăţuri!

Telefoane

Şed şi cujet că_când stimabila de ma mere o să înveţe să butoneze telefonu’ pe care îl are în propr’etate de v’o tri ani, o să reeditez beţia pe mare am tras’o cu fra’i’miu  acu’ vr’o 6 ani, beţie din care m-am trezit după o săptămână. Că până atunci o să plătesc facturi la telefon d’an boulea şi dejaba. Că să vă spui. Mă sună azi susnumita mamă personală cu rugămintea s’o sun pe a ei mamă la fel de personală şi să mă interesez îl legătură cu dotările ei. Adică tre’ia să aflu dacă are ‘a bătrână pâine.

Paranteză. Ma mere ştie că telefonu’ are un buton funcţional: adică ăla verde. Motiv pentru care ea ştie doar să răspundă la telefon. Adică ştia. Că nuş’ cine i-a explicat cum se formează numerele. Şi singuru’ număr pe care’l ştie pe d’a rostu’ e al subsemnatei. Motiv pentru care păţesc chestii…. Închis paranteza.

Deci, s-o sunăm pe ‘a bătrână. Partea proastă e că eram la muncă şi n-am putut să verific desfăşurarea telenovelelor pe hozo teve. Drept urmare sun. Şi sun. Şi suuuuuuuuuuuuuuuuun. Şi într-un târziu răspunde bună-mea, semn că erau reclame. Şi întreb şi io tâmpenii ca chioru’ scos dintre cifre şi aruncat în mijlocu’ unor problemuri cu care n-am tangenţă în viaţa de zi cu zi. Că io nu cumpăr pâine. Deci, am aflat că a bătrână are da n’are pâine, mi-a luat juma’ de oră s’o conving că’s la muncă_că una dintre colege era în plină criză de râs şi babette era ferm convinsă că io’s la chef, i-am povestit ce’a făcut nepoate în ultima lună şi cum e vremea afară, s-au terminat reclamele şi m-a expediat. Decât că după aia a tre’it s’o sun pe ma mere să’i explic că sa mere nu prea are pâine, şi dacă tot a întrebat ar fi cazu’ să se deplaseze să’i ducă. Numa’ că m’am trezit cu o replică de genu’: „Aaaaaa, păi nu mă duc azi. Sun-o şi spune-i că nu mă  duc decât mâine”. Apăi, suna-ţi-o. Când ajungi acas’. Că de pe fix şti să suni. Sper.

Partea proastă în toată afacerea asta e alta. Ma mere „NU ŞTIE” să folosească telefonu’ cu intermitenţe. Că mai drăguţă dimineaţă m-a sunat să-l sun pe mon pere să-i spun că l-a sunat fi’su aseară şi n-a putut să dea de el. Şi sun. Şi la prima încercare telefonu’ mi-a zis că cling. La a doua încercare mi-a zis ceva de o reţea, adică_că io îs, da’ tata nu’i. În reţea, care este. Deci, o sun pe ma mere, îi comunic rezultatu’ şi mă întorc la muncă. După care mă sună iar, să-mi spună că a vorbit cu cumnată-sa şi a trimis’o să-l anunţe pe nea’ Ioane că nu-i merge telefonu’.

Şi iară şed, şi iară cujet: în toată afacerea asta,  oare, FACE CAREVA MIŞTO DE MINE?!

Hai sănătăţuri!

Obosiţi

Din capitolu’ „o viaţă ai, şi pe aia o dormi”, azi îl bârfesc pe cumnatu’mio. Iar. Că de când s-a mutat înapoi la mine, ocupaţia preferată a omului în timpu’ liber e somnu’. Amu’ nu pot să zic că nu-l înţeleg câteodată, şi nici că mă deranjează. Că asta înseamnă că nu-mi (prea) încurcă ploile. Da’ căteodată mă calcă pe nervi. Ca par examplă azi. Adicătelea mă întrunez acas’ de la munci cu ideea clară că am de gând să vegetez două zile juma’, şi descopăr că’s singură acas’. Deci yupyyyyyyyyyyy ….vr’o juma de oră, că s-a întors susnumitu’. Că el de fapt coborâse să-şi cumpere ţâgări. Motiv pentru care a pipat o ţâgară şi s-a închis în cameră. Până aici nimic ieşit din comun, decât că, mai acu’ juma de oră m-am dus şi io să fumeg. Şi în bucătarie era o linişte de-mi auzeam neuronu’ cum scârtâie. Şi ceva care zdrăngănea. După prima ţigară zgomotul nu s-a oprit, drept urmare am dedus că nu era neuronu’ meu. După a doua ţigare am început să disting un zgomot de foale care preceda zdrăngănitu’. După a treia tigară m-am prins care era problema.

Creţ că v-am mai zis că io, în apartamentu’ propr’etate personală a’ lu mama am uşi d’alea stupide cu geam în ramă de lemn. Şi geamurile nu’s fixate chiar bine. Şi în anumite condiţii zdrangan. Eh, condiţiile au fost îndeplinite şi azi: sforăie cumnatu’mio.

Hai sănătăţuri.

PS, La mulţi ani Ioane!

Avântul prăbuşeni

Cum vă povesteam, nepotu’ propr’etate personală serveşte, cel puţin oficial, gradiniţă cu program prelungit, că părinţii e omini muncitori şi dau cu sapa în câmpu’ muncii. Neoficial, având în vedere că e primu’ an în care a dat cu capu’ de colectivitate, a avut ceva probleme de sănătate care l-au obligat, împoriva voinţei lui (pe naiba) să stea acasă cam o săptămână din trei.  Eh, ultima vacanţă a fost vag  mai lungă, pentru că, după ce a fost o lună răcit, sor-mea s-a decis să se ducă cu el la alt felcer. Şi felceru’ ăsta din urmă i-a zis că, dacă-l mai duce la găgă până la sfărşitul anului calendaristic s-ar putea să ajungă cu el în spital. Sau să nu-l mai ducă la găgă până la sfârşitul anului şcolar. Motiv pentru care în decembrie a fost doar la serbare, iar restul lunii a stat acasă cu „muica Avina”. Decât că anul a trecut, a trecut şi vacanţa de iarnă şi piticu’ s-a dus cu forţe proaspete la grădi, din nou, împotriva voinţei lui. Şi a fost mişto rău azi la găgă, că s-a jucat, şi a pictat, şi a dormit puţin, şi a aflat că de mâine iar nu se mai duce, că tanti educatoarea nuş’ pe unde pleacă. Da’ nu vă faceţi probleme, ţache nu-i supărat de loc. Da’ am o vagă impresie că soacra soră’mii se dă cu capu’ de pereţi la ora asta. Că iar face pe bona gratis.

Hai s’aveţi un an bun. Tare bun. Sănătăţuri!