Chestii

care ne demostrează că încă sunt cu capul în nori.

Azi m-am hotarât să plec de acasă cu mâinile în buzunare. Ceea ce am și făcut. Partea proastă e că, de când am fost nevoită să port nădragi fără buzunare, mai toate chestiile importante stau în portofel, care portofel e puțin cam mare, motiv pentru care nu îmi încape în nici un buzunar. Eh, azi dimineață trebuia să ajung la o adresă despre care logica mea de beton armat îmi zicea că e pe undeva pe traseul meu zilnic, da’ GPSu’ din creierașu’ meu adormit n-o putea localiza. Drept urmare, am folosit metoda „bețiv la 3 dimineață”, adicătelea urcat fizicu’ impresionant într-un taxi, spus lu’ nenea șoferu’ adresa și stat cuminte. Toate bune și frumoase, numai că pe la jumătatea drumului am inceput să mă întreb chestii. Și prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost dacă am bani să plătesc taxiul. Dar care mi-am adus aminte că mi-am luat țigări înainte să mă urc în taxi. După care m-am întrebat dacă mi-am luat cheile. Și cum neuronul meu începuse să se trezească încet dar sigur, am ajuns la concluzia că, totuși, am încuiat ușa când am plecat. Cred. Oricum, cheile erau în buzunar. După care, nea’ neuronu’ meu a ajuns la concluzia că mă întorc acasă cu autobuzul. Că doar am abonament. Și neuronu’ meu era din ce în ce mai fericit. Decât că, la un moment dat am descoperit automatul de cafea de la respectiva adresă. Și după o chestie pe care eu am vrut-o expresso lung fără zahăr, dar s-a dovedit a fi expresso mic și dulce, neuronu’ meu și-a adus aminte că am abonament. În portofel. În geantă. Pe pat. În camera mea. Acasă. Adică la mama dreaq. Noroc_că casa de belete nu era închisă când am plecat. Că mă lipeam de o excursie pe jos până acasă. Pe ninsoarea aia magnifică de azi.

A! Și azi am descoperit unde e de fapt stația de salvare. Și intrarea în curtea bisericii din stație de la sanitas. Și că tanti primăria nu deszăpezește străduțele din cartiere, chiar dacă străduțele alea sunt singurele legături dintre stația de salvare și restu’ lumii.

Mno, hai noroace. Și la vară cald.

Reclame

Marți 13

Nu, n-a mai fost de mult marți 13, da’ eu am senzația de marți 13 cam de vineri. Nu de alta, da’ vineri când am ajuns acas’ m-am trezit cu un aviz de la poștă. Amu’ io știu că admiratorii mei secreți nu-mi trimit scrisori cu confirmare de primire, drept urmare, singura chestie care mi-a trecut prin cap e că mă caută vr’o bancă. Decât că, io fiind co’chil cuminte (cât de cât) în ceea ce privește băncile, nu am prea înțeles care-i faza. Bine, n-am înțeles până luni când mi-am recuperat depeșa. Care depeșă mă anunța prin prezenta că ar trebui să-mi aduc aminte că am girat o anumită madamă la un anumit CAR. Și respectiva madamă nu-și plătise rata. Chestie care a reușit să-mi distrugă și ultimul neuron optimist din creierașu’ meu ăla mic și dulce. Și săptămâna mea a reușit s-o ia raza.

Și tot vineri m-a sunat nea’ aitistu’ de la fabrică  să mă întrebe care anume colegă nu prestează muncă pe ziua respectivă. Și cum una chiar nu era la muncă, a venit cineva, i-a luat calculatorul și a plecat tai. Și așa au început trei zile de distracție. Că din cauză de program de oameni ‘telighenți a trebuit să schimbăm licențele de win de la XP home la 7 pro. Da’ asta n-ar fi o problemă. Problemele au început când m-am trezit că anumite chestii nu mai funcționează. Că nea’ specialistu’ a schimbat ferestrele și m-a lăsat să mă spăl pe cap  cu toate calculatoarele. Motiv pentru care am descoperit că nea 7 pro cunoaște mai multe imprimante decât mi-aș fi închipuit. Și că imprimanta mea e un soi de alien, motiv pentru care a trebuit să forez ‘ternetu după oaresce drivere. Da’ le-am dat de cap până la urmă.   Decât că, marți pe la 3 fără ceva mărunt m-am trezit cu o întrebare de la colegele de birou: „Ăăăăăă, Carmen, cum se închid calculatoarele ?!” Chestie care mi-a adus aminte că viața mea (și a lor) o să fie vag distrusă până o să se obișnuiască_cu noile ferestre.

Partea bună în toată afacerea asta e că azi e miercuri. Sau a fost. Și am reușit să-mi las amprentele pe la poliția română. Că mă dusei să-mi trag pașaport cu cip. Și încă îs vag debusolată. Că am plecat de acas’ dimineață la 8 juma’ și la 10 juma’ eram înapoi. Și în astea 2 ore am reușit să-mi plătesc taxele pentru pașaport (la 2 bănci diferite), să-i scot banii mamei de pe card, să plătesc 2 rate (la alte 2 bănci) și să-mi depun și cererea de pașaport. Amu’ partea cu bancile a durat cam juma’ de oră. Plus încă o oră drumurile (34 circulă ca dreaq). Adicătelea în juma’ de oră am rezolvat partea cu pașaportu’ la poliție. Și asta pentru că în fața mea erau 5 inși la coadă. Care este, am și eu o întrebare: cineva a super eficientizat serviciu pașapoarte, sau am nimerit eu în mijlocu’ lu’ februarie și e mai liniște?

Mno, hai sănătățuri!

Din capitolul

Românico, te iumbesc, azi ne facem pașaport. Și cum logica mea de om conectat la internet 90% din timpul în care sunt trează (adică nu dorm), zice că dacă vrei să aflii ceva îl întrebi pe goagăl, asta am și făcut. Amu’, io vroiam de fapt să aflu unde tre’ să-mi deplasez fizicu’ și ce tre’ să car după mine. Mno, am găsit pagina serviciului pașapoarte. Super mișto făcută. Varză. Scrie cât costa pașaportu’.  Și că cererile se tipăresc automat în momentul depunerii actelor la ghișeu. Și adresa la care tre’ să ajung. Și programu’. Decât că…. sufletu’ documente necesare și nu zice dacă tre’ să mă deplasez în altă parte să plătesc taxele. Eh, după ce m-am holbat 10 minute la susnumita pagină, am descoperit cu stupoare că la fiecare taxă era un asterix. Care la sfârșitu’ paginii, mic, mic, mic de tot îmi explică_că taxele se plătesc, în funcție de contracte, la unitați specializate, și îmi zice să mă duc pe pagina prefecturii. Care pagină apare scrisă undeva.

Mno, ajungem pe pagina prefecturii. Care pagină îmi explică, cu greu, că îmi tre’ buletinu’ în original. Și dacă pe buletin nu e scris numele părinților (adică, pe bune, există asemenea buletine?) îmi tre’ și ceferticatu de născare. Tot original. Nu zice nimeni nimic de copii. Dupe care îmi explică_că o taxă se plătește la trezorerie și una la CEC. Genial, care este. Decât că undeva, pe nu mai știu care pagină, scria că taxele se pot plăti și la ghișeele de la serviciu’ pașapoarte. Numa’ că nu scrie nimeni nicăieri ce program au susnumitele ghișee.  Motiv pentru care, bănuiesc_că va trebui să fac o vizită de cercetare la serviciu pașapoarte să aflu mai multe. Chestie pe care, de fapt, am vrut să o evit. Asta ca să nu mă trezesc cu niscai surprize. Nu de alta, da’ în stilu’ caracteristic al românilor, program după amiaza e doar miercurea. Mno, țineți aproape, bag de samă că luni o să mai am ceva de comentat despre tema asta (foarte probabil o să vă explic că am găsit lacătu’ pe ușă).

Hai sănătățuri!