Dă râs

Adică ui’ cu ce mă tratează fra’i-miu:

Săptămână faină la evribadi !

Reclame

Ta ta ta taaaaaaaaaaaaaa

Doamnelor, dom’şoarelor şi domnilor, ţin să vă anunţ că mâine care este, este ziua lu’ nepoate. Face tlei ani. Drept urmare, în premieră cosmică pe micile ecrane, ta ta ta taaaaaaaaaaaaaaaa:

tortu’ nambăr oan. Că ăla nambăr tu e de cioco şi îl recuperează ma mere azi de pe undeva. Salivare plăcută.

PS, tortu’ e cu chivi şi porto 😀 Pe post de umplutură adică.

Tehnologia lu’ paş’ pe mă-sa

Ce faci când deschizi PCele, ăsta îţi zice că C:/windows/system32 is fucked up, insert original ţede şi press r şi n-ai „original ţede”? De fapt n-ai nici un ţede…. Păi vă spui io. Chemi aitistu’ fabricii şi-i zici suav: „Repară-l!”. Da’ îi pui în vedere faptu’ că tuta utilizatoare de pisiu are toaaaaaaaate docomentele’mportante pe desktop, că deh, e mai usor aşa. Şi vine neanea aitistu cu original ţede, stă 5 minute şi se holbează la pisiu cu ţedeu în mână şi…………. îi sună telefonu’. Carevasăzică tre’ să plece urgent …….. oriunde. Şi lasă vorbă cu limbă de moarte cum că să-i sun pe ăia de ne servisează pisiurile. Chestie pe care am şi făcut-o. Decât că ştiam sigur că susnumiţii n-o să-şi bată capu’ prea tare şi o să formateze bucata de hard pe care vieţuiesc ferestrele. Ceea ce s-a şi întâmplat. Numa’ că nenea care şi-a bătut capu’ cu susnumitu’ pisiu a avut bunu’ simţ să mă sune şi să mă întrebe ce mama dreaq îmi mai tre’ din râşniţa aia. Ocazie cu care am scăpat de reconstituit oărduri ixeluri şi alte nimicuri d’astea. Da’ n-am scăpat de reconstituit programu’ de oameni ‘telighenţi. Şi mâine am program de post şi rugăciune. Adicătelea tre’ să mă rog la toţi sfinţii şi la toţi Dumnezeii să aibă timp nenea de care m-am rugat azi să vină să-mi repare susnumitu’ program.

Drept urmare, caut aitist dotat cu răbdare, nervi şi original ţede, să încerce măcare să repare un uindouz bubuit.

Nimicuri

Gândul că trebuie să mă duc acasă mă face să visez la mare. Şi la plajă. Şi la musculoşi îmbrăcaţi în slipuri minuscule. Şi la o bere rece pe terasă la nea’ Mircea. Şi la pârâul ce susură a răcoare pe după ziduri. Şi la sandale. Şi la fuste scurte. Futui mama ei de Siberie. Are careva o şubă?

Revelaţii

Mi se întâmplă câteodată să dau peste o scriitură (a altcuiva, nu a mea) care să mă facă să-mi dau seama că am privit anumite probleme dintr-un punct de vedere incredibil de prost toată viaţa. Şi de obicei chestia asta se întâmplă mult prea târziu să mă mai ajute cu ceva. Speţă:

Eu m-am apucat de învăţat chimie (fără voia mea) la vr’o doi ani după ce susnumitu’ obiect de studiu intrase în dizgraţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic (fară voia chimiei). Că după ce cabinetu’ număru doi a testat pe propria-i piele efectul metalelor grele asupra corpului omenesc laboratoarele de chimie din şcolile generale n-au mai fost o prioritate pentru nimeni. Şi de câte ori se punea problema că ar trebui făcută vr’o experienţă din stocul laboratorului lipsea cel puţin o substanţă. Motiv pentru care, cel puţin pentru mine, chimia se compunea din gândăcei cu picioare asimetrice desenaţi pe tablă, sticlărie multă şi ciudată (niciodată n-am înţeles rostu’ la atâtea borcane) şi mese palcate cu faianţă albă ciobită de generaţii de viitori savanţi. Da’ nu asta era partea urâtă. Partea groaznic de urâtă era că, chimia mirosea a sulf, era un verde ciudat şi avea obiceiul să-mi găurească pantalonii. Târziu am aflat că trebuia să torn acidul peste apă nu apa peste acid. Şi n-ar fi trebuit să agit eprubeta……… Deh, ale tinereţii valuri. După ce m-am făcut mare şi am ajuns la liceu am cam pierdut contactul cu susnumitul obiect de studiu, că doar deh, mi-am exprimat din clasa a noua dorinţa de a nu aprofunda prea tare chimia. Plus că din lipsă de spaţiu laboratorul de chimie le servea drept sală de clasă ălora din D, că doar erau clasă de profil.

Şi nu mi-aş fi adus aminte de „limba chimie” dacă nu-l descopeream pe Stefan Agopian. Bine, nu pe dumnealui personal, ci o scri’tură de’a susnumitului, scri’tură care apare in cartea asta. Amu’, dacă citeam povestirea acu’ 17 – 18 probabil că m-ar fi fascinat chimia şi aş fi trecut destul de uşor peste mirosul de sulf şi verdele ăla scârbos. Acum, în schimb mă face să zâmbesc de câte ori mă uit în oglinda. E destul de haios să te gândeşti că în timp ce-ţi aranjezi firele rebele şi te chinui să arăţi cât de bine poţi, de fapt te holbezi la un atom de azot, trei de oxigen şi unul de argint care fac sex în grup. Şi mă întreb: oare şi ei se holbează la mine, sau au alte treburi mau urgente?

Sufăr

de lipsă de inspiraţie. Are cineva ceva subiecte de (dez)bătut?

Naşpa!

A venit iarna pe bune, drumurile îs varză şi io tre’ să mă duc la muncă, perspectivele de a-mi plăti datoriile tind cu paşi mărunţi şi repezi spre zero, veniturile mele au şanse mari să scadă drastic şi inspiraţia-mi se tratează cu antidepresive. Drept urmare, caut bărbat cu bani mulţi şi zile puţine. Sau vr’o mătuşă Tamara cu aceleaşi caracteristici. Măcar scap de datorii……….

Blogmeet(s) rew

După ce vineri am ajuns la concluzia că ieşirea spre nivelul următor nu-i în Tonic Bar am căutat-o duminică in Bavaria. Carevasăzică atmosfera super, atmosfera de la masa noastră adică, distracţia distracţie, discuţiile discuţii,  prezenţa prezenţă, decât că:

Ca să poţi să stai o seară în Bavaria tre’ să stai bine de tot cu nervii şi să ai răbdare. Multă răbdare. Fi’ncă primu chelner apare de obicei după juma’ de oră după ce te aşezi la masă. Îţi aduce meniul şi dispare. Se întoarce după alt sfert de oră să ia comanda. De preferat e să comanzi chestii îmbuteliate, că dacă faci ca mine şi comanzi cafea ai de aşteptat……… până ajunge chelneru’ în Columbia, culege cafeaua, o prăjeste, o macină, se întoarce înapoi, o fierbe şi ţi-o aduce la masă. Şi dacă te roade pielea să întrebi pe cineva de starea de sănătate a cafelei tale te lipeşti de un răspuns care îţi dă de gândit că dacă mai deschizi o dată gura mânci bătaie. Dacă nu eşti destul de inspirat să comanzi de la bun început tot ce-ţi trebe pe durata şederii în crâşmă ai mari şanse să salivezi mult şi bine cu gândul la următoarea cafea/bere/chestie, fi’ncă chelnerii îşi fac apariţia cam o dată pe oră. Şi atunci tre’ să fi rapid şi zgomotos dacă vrei să te bage în seamă.

Amu’ până la o anumită oră muzica n-a fost exagerat de tare. După o anumită oră (nu ştiu care anume, că mi-am scăpat ceasu’ în bere şi l-am băut) au început să apară neni. Unu’ căte unu’.  Îmbrăcaţi în tricoaie negre, sclipicioase şi mulate pe………. abdomen.  Şi cărau după ei cutii mari din care au început să scoată ‘strumente de cântat. Şi mi s-a făcut frică_că o să înceapă să cânte. Şi n-am scăpat. Şi până au plecat am trăit cu senzaţia că următoarea lălăitură o să este o manelă. Da’ n-a fost. Decât că azi drăguţă dimineaţă mi-a confirmat cineva că nenii ăia de obicei cântă manele. Numa’ că, bag de samă, nu prea aveam feţe de ascultători de genu’ ăla de muzică.

Ce nu pot să vă specific e durata dintre cerut şi venit nota de plată, că n-am fost pe fază în nici unul din momente. Numa’ că, io mi-s obişnuită să văz specificat separat pe nota de plată „bere d’aia”, „suc d’ăla” şi „cafea d’aia”, ori la ăştia scrie bere, suc şi cafea. Şi pe un kilometru juma’ de hârtie ce ţinea loc de notă de plată/bon de casă erau marcate fiecare bere/suc/cafea în parte. Da’ e bine, totuşi, că n-au venit iar cu un post it.

Pe cale de consecinţă: blog meet super fain, Bavaria super câh.

PS1. Tura asta n-am făcut eu lista de prezenţă. Dar au făcut-o ei.

PS2. Nici poze n-am făcut. Eu.

Braşov, adunarea (iar)

Carevasăzică săptamâna viitoare servim aşa:

1. Blogmeet pe temă fixă. Adicătelea înapoi la muncă, bătut capete şi răzbel cu CETu’ vineri 15 ianuarie la ora 18. Vedem mai târziu unde. Cine vrea să vină e rugat să dea cu subsemnatu’ aici.

2. Blogmeet pe temă găsibilă la faţa locului. Adicătelea băut o bere, povestit care ce-a făcut de rev …… şi mai vedem, duminică 17 ianuarie ora 19 in Bavaria. Cine vrea să vină e rugat să dea cu subsemnatu’ aici.

3. Să aveţi o săptămâna liniştită.

Petiţie

Doamnelor, domnişoarelor, bă băieţi.

Vreau să vă spui că eu, toată luna lu’ Ianuarie îs bezmetică. Da’ rău. Că după Crăciunuri, revelioane şi alte chestii d’astea de pierdut nopţi aiurea, în ianuarie tre’ să mă întorc la muncă. Şi la munca mea luna asta e cruntă. Că tre’ închis anu’ care a trecut, deschis ăla d’o venit, făcut bilanţuri, dat situaţii, tâmpenii de genu’ ăsta. Motiv pentru care mi se întâmplă destul de des să trebuiască să-mi scriu liste cu ce am de făcut, chiar dacă pe lista scrie doar „cumpără pâine”. Şi în situaţia asta păţesc chestii de genu’:

Acu’ două zile, în drum spre fabrică îmi zice mama ceva. Am ţinut minte că era vorba de verbu’ „a suna” şi de tata. Decât că nu-mi aduceam aminte exact care era faza. Drept urmare o sun pe mama:

„Auzi, ce mi-ai zis azi dimineaţă?”

„Să-l suni pe tac-tu.”

„Aha, îl sun. De ce?”

„Să-i zici la mulţi ani.”

„Aha, îi zic. De ce?”

„Că-i ziua lui.”

„Aha, ok.”

Am închis telefonu’ vag debusolată, că io stiu siguuuuuuuuuuuuur că ziua lu’ tata e în august. Da’ l-am sunat şi i-am zis ce mi-a zis mama. Spre marea mea surprindere omu’ chiar se aştepta să-l sun. Şi a fost tare bucuros de telefon. Şi nu mi-a zis ca’s dusă. Şi am rămas cu gându’ că toată lumea ştie ceva şi mie nu mi-a zis nimeni. Da’ am trecut peste……….

Ieri, discutând cu un amic la telefon îmi explică susnumitu’ că alaltăieri a fost la nişte Ioni. Şi atunci am avut o revelaţie. Alaltăieri a fost Sfântu’ Ion. Şi pe tata îl cheamă ……………… nea’ Ioane. Decât ca după revelaţia numaru 1 (adică aia de v-am spus-o mai sus) a urmat şi revelaţia număru’ 2: mi’s nesimpoarcă de nesimpoarcă din ţara nesimporcilor. Că frumos din partea mea ar fi fost să mai sun vr’o doi Ioni să le urez de bine, da’ n-am facut-o. Să-mi fie ruşine.

Deci, având în vedere cele menţionate mai sus:

1. Îmi fac autocritica, îi rog pe numiţii Ionuţu, Vania,  Ionu (se ştie el) şi care mai este Ion/Ioană prin zonă să mă ierte şi le doresc toate cele brune 😀

2. Cer să se redistribuie aniversările şi onomasticile din luna Ianuarie în celelalte 11 luni din an ca să nu mai păţesc ruşini d’astea.