Vânt

Știți voi chestiile alea care ajung de la 0 la 100 în 0,1 secunde? La unii se numesc mașini bengoase.  La mine se numesc cântare. Ăsta e motivu’ pentru care niciodată n-am avut nevoie de cărămizi în buzunare pe timp de furtună. Numa că………… aseară a bătut vântu’. Asta după ce a plouat vr’o două ore în draci. Și după ce s-a terminat ploaia m-a mâncat în proverbialu’ dos să ies la o țigară. Pe balcon. Care balcon se situează la etaju’ 2 după anumite standarde. La 3 după altele. Și a început nebunia. Că mi-a luat cam 5 minute să-mi aprind țâgara. Că bricheta mea nu s-a înteles de nici o culoare cu curenții de aer. Da’ până la urmă am reușit să-i împac. Și am tras și eu două fumuri, după care am simțit că încep să mă deplasez împotriva voinței mele înspre marginea balconului. Că mă împingea cineva de la spate. Era vântu’. Care ținea neapărat să-mi demonstreze că-i mai tare ca mine. Și foarte probabil reușea dacă nu mă ascundeam în casă la timp. Decât că și după ce m-am ascuns, tot și-a mai arătat mușchii la mine. Că mi-a fluierat în urechi până am adormit. Azi văz că s-a mai calmat. O fi ostenit săracu la cât a avut de lucru cu mine.

Ceasuri bune!

Reclame

Verde

Bine, ideea de verde. Carevasăzică ieri m-am plimbat prin parc. Vr’o 3 ore. Și nu l-am văzut pe tot. Numa că ar tre’i să vă explic ideea de parc.

Se face că e o baltă mai mare, gen lac mai mic, care se leagă printr-un sistem de canale și pârâiașe cu vr’o 5 bălți mai mici. Și pe malurile la toate bălțile astea crește stuf și papură. Și pe alocuri nuferi. Care erau înfloriți, în cazu’ în care vă întrebați. Și pe (lângă) bălțile astea trăiesc rațe. Dap, rațe d’alea de fac mac mac și din când în când le stă bine pe varză. Și pescăruși. Care îs nesimțiți și cerșetori. Și țipă. Și îs mulți. Eh, între toate bălțile astea se situează niscai bucăți de pământ destul de întinse, pe care îs plantate banci, coșuri de gunoaie, mese de picnic și…………. locuri pentru barbecue. Și ceva copaci. Prin care trăiesc niscai șoareci cu coada mai lungă la care localnicii le zic veverițe. Astea îs alte nesimțituri cerșetoare, care n-au nici un pic de respect pentru nimeni și nimic. Gen, dacă esti la nivelu’ lor de înălțime și nu ești atent rămâi fără chestiile pe care le ții în mână. Mno, luați acu’ tot ce v-am pove’ și trântiți tot peisaju’ în mijlocu’ la o pădurice. Trageți ceva alei prin bucățile de pamânt, puneți pe ele niscai bicicliști și/sau alergăreți,  plasați niste iarbă pe unde vă cade bine, luați-vă o pătură și o carte, eventual ceva de mancat și de băut, și așezați-vă la soare. Sau plecați la plimbare pe malu’ lacului. Și prin pădure. E o liniște superbă și pădurea începe să își schimbe culorile. A! uitai să vă spui. În bălți sunt peștisori. Nepescuibili. Sună bine, nu? Și departe.

Mno, cum să vă spui io vouă, ăsta nu-i cel mai mare parc din zonă. Și nici singuru’ de dimensiunile lui. Și are calitatea, ca și ceilalți frați ai lui, să se situeze în mijlocu’ orașului. Bine, în mijlocu’ cartierului. Așaaaaaaa, cam lângă o stație de metrou.

Ceasuri bune!

Măsuri

Alcoolicu’ din mine are probleme mari cu idiotu’ care a inventat sticla de bere de 330 de mililatrii. Și cu ăla care a făcut chestia asta măsura standard pe aici. Că te apuci tu, om cu sete mare în fizic să bei o bere, și cam pe când ar trebui să-i simți mai abitir gustu’…. se gată. Și tre’ să te apuci de alta. Și chestia se repetă. Și, până pricepi ce bei, poți liniștit să treci pe apă, că nu mai contează. Hâc! Asta trecând peste faptu’ că mă uit la denumirile de bere ca_capra în râpă. Că nu-mi zice nici una nimic. Și tre’ să cer informații despre culoare, gust, nivelu’ de alcool, și ce mama dreaq înseamnă ounce tradus în pahare. Drept urmare, am trecut pe concentrații mai mari de alcool/pahar de lichid ingerat.  Asta pentru că apa de la ghivetă nu se poate bea. Mi-a zis mie ursu’ polar de pe sticla de vodkă.

Și apropos de unitățile de măsură…. m-a pus ăl cu coarne să citesc o carte de bucate. Amu’ faptu’ că n-am priceput juma’ din ingrediente e relativ scuzabil, că si dacă reușesc să mi le traduc pe românește tot nu știu cum arată. Că-s chestii aduse de te miri ce popare migratoare din te miri ce părți ale lumii. Și migratorii ăștia n-au prea trecut prin Brașov. Da’ mi-a luat mult și bine să pricep cantitățile. Că toate cărțile de bucate funcționează pe sistem de căni de toate dimensiunile și cam toate tipurile de linguri care vă trec prin cap. Drept e că unele rețete au și traducere în sistemu’ metric, da’ io nu-s în stare să măsor nici să mă bați 2 mililitrii de sare. Drept urmare, mi-am întrebat gazda ce-i cu cănile, ligurile si alte chestii de mai erau scrie pe acolo. Și mi-o arătat. Niște chestii care semănă cu tigăile/oalele/cratițele din seturile de oale de jucărie. Care au scrie pe ele chestii gen 1 cană/lingură/linguriță/ bla bla. Relativ logic. Cred.

Da’ chestia la care i-am găsit cel mai greu logica e prețu’ la benzină. Despre care am întrebat la un moment dat de ce se schimbă de la o zi la alta. Și mi s-a explicat că-i după cum bate vântu’. Pardon, după zilele săptămânii. Pe sistemu’ nu vrei să cumperi benzină în uichend. Asta trecând peste faptu’ că prețu’ m-a speriat. Până m-am prins că aci nu se afișează prețu’ la kil de benzină. E la o unitate de masură care se traduce foarte greu în litrii.  Și am mai aflat că un plin de benzină ajunge pentru o distanță care se traduce foarte greu în kilometrii. Și că distanțele se cam măsoară în ore.  Da’ nu-i bai. Până plec acas’ mă obișnuiesc eu cu astea. Sau invers. Nu m-am hotarât încă.

Sănătate la găini!

Turnul Babel

Teoretic, când descaleci într-o țară, te aștepți ca toată lumea, ok, aproape toată lumea, să vorbească limba din țara respectivă. Asta dacă nu nimerești într-o zonă eminamente turistică, unde fiecare vorbește ce limba îi trece prin cap. Chestie cu care îs semiobișnuită, având în vedere faptu că trec prin centru’ Brașovului aproape zilnic. Numa’ că, după ce ieși din zona turistică, la fel de teoretic, limba vorbită ar trebui să fie cam una singură. Da’ asta e partea teoretică. Practic, am nimerit în Turnu’ Babel. La propriu. Carevasăzică, dacă vrei să înveți toate limbile pământului tre’ să pierzi o zi într-un supermarket pe aici. Sau in metrou. Că în juma de oră cat m-am plimbat cu metrou’ am auzit cam toate limbile despre care știu cum sună. Și îs destul de multe. Partea bună e că nimeni nu reacționează aiurea când aude ceva cuvinte în limba lui de acas’. Ok, mai nimeni, că am avut și o experiență puțin bizară cu un nenea care s-a uitat la mine ca la o casă arsă vr’o 2 minute, după care a glăsuit „Uau, alți români”, de parcă ar fi descoperit că totuși există viață pe Marte.

În altă dezordine de idei, am o mare problemă cu semafoarele. Care de obicei îs plasate pe partea ailaltă de intersectie. Pentru mașini. Si au ceva legătură și cu pietonii în anumite cazuri. Nu mi-e foarte clar în care cazuri, da’ descopăr eu. Semafoarele pentru pietoni in schimb, îs o altă poveste. Adicătelea nu funcționează pe sistem roșu – verde. Funcționeaza pe sistem mânuță – mânuță care clipește – omuleț. Și au buton. Adicătelea dacă nu-l apeși, pe el butonu’ care este, stai și te uiți la mașini până ți se acrește, că semaforu’ n-o să-ți arate omulețu’. Sâc! Da’ m-am prins cum funcționează autostrăzile. De pe scaunu’ din dreapta spate, logic. Care ele autostrăzi îs multe și luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungi. Și au plăcuțe, bine, plăcoaie, verzi și albastre. Și din când în când panouri cu beculețe pe care scrie chestii.

Mno, ceasuri bune.

Brambura

Când se apucă_careva să-ți iesplice cam cum zboară avionu’ e ca atunci când vrei neapărat să vezi un film și ți se face rezumatu’.  Motiv pentru care n-am să vă pove despre senzatiile tari din avion, da’ o să va spui ca tanti Europa arată superb de la ‘j de kilometrii înălțime. Amu’, bucata de zbor pân’ la Munchen o fo scurtă, da’ așa de scurtă, că n-am apucat să mă dezmeticesc prea bine, și a trebuit să mă scobor din avion. Dacă stau bine să mă gândesc, mi-a luat mai mult să ajung din Brașov la București decât din București la Munchen. Bucata ailaltă de zbor în schimb a fost aaaaaaaaaaaltă mâncare de pește. Că avionașu ăsta era puțintel mai mare. Și avea un monitor pe care arăta boborului cam pe unde se situează el pe glob. Și cam 70% din excursie, boboru’ era deasupra la o baltă albastră și mare. Amu’ chestia asta n-ar fi fost o problemă, pen’ că din cauză de ADN io-s obisnuită să dorm pe scaun. Ceea ce aș fi făcut cu plăcere, dacă n-aș fi avut ceva colegi excursioniști dotați cu niscai progenituri sub 5 ani de viață care aveau vagi probleme cu statu’ pe scaun mai mult de 10 minute. Și cu ținut gura închisă. Cam tot aceeași perioadă. Partea bună în toată afacerea asta e că avionu’ era dotat cu caști pentru fiecare excursionist. Partea proastă e ca, și după ce am dat muzica la maxim tot se auzeau urlete și țipete de progenituri. Eh, spre norocu’ meu, la un moment dat ființele urlătoare au adormit, fapt care m-a ajutat să aud mai bine huruitu’ a 4 x 2 motoare maaaaaaaaaaaaari de tot. Motiv pentru care încă aud în dinți. Da’ nu-i bai, îmi trece. Nu știu exact când, da’ îmi trece.

În altă ordine de idei, în aeroport, oricare ar fi el, nu se fumează. Decât în fața ușii. Numa că, Otopeniu’ nu intră în categoria „oricare aeroport”, drept urmare, undeva lângă poarta 7 e o crâșmulită foarte ermetic închisă, unde se cam fumează. Nu știu cam care îs condițiile să primești dezlegare înspre a fuma acolo, că nu m-a tentat, da’ presupun că tre’ să dai banii pe vr’o cafă care face cam cât 2 pachete de pipe.

Până una alta, hai sănătățuri! Și ne-om mai auzi.