Gustar

Anunțuri

Chestii

Ciu ciu

DSC_7814 DSC_7815 DSC_7817 DSC_7818 DSC_7819 DSC_7825

Tristeți

relativ provinciale.

Carevsăzică, io, pe persoană fizică n-am mai plâns după un bărbat de prin școala generală. Când profu’ de engleză s-a hotarât el, brusc si dintr-o dată să se care în state. Ceea ce a și făcut. Și ne-a lăsat pe noi, toate toantele din școală, să vărsăm lacrimi amare după el. Că tare era mândru la ăia 2 metrii ai lui, cu peru’ ca pana corbului și musteața învârtită moghior style.

Mno, trecut-au anii, și m-am trezit iar plângând după un berbant. Amu’ ăsta n-are nimic in comun (ca animal, care este) cu profu’ de engleză. Adicătelea e blond cu ochi albaștrii și micuț de statură . Da’ mi-o fo’ tare drag. Și-mi lipsește. O dată pe lună. Da’ nu mi-am dat sama până ieri. Care ieri…………….. mă duc io să-i plătesc rata lu’ mama la niscai bancă. Și știam io că la banca aia nu se stă mai mult de 5 minute. Până ieri. Când intru io în bancă și-mi învărt ochii dupe nea’ blondu’. Care nu era acolo. Era în schimb un alt musiu. Și o coadăăăăăăăăăăăăăăă de vr’o 10 inși. Care avea treabă cu nea’ musiu. Ca și mine de altufel. Care am stat aproape o oră in bancă_ca să apuc să-i plătesc mamii rata. Că io am vrut să mă răzgândesc. Da’ am presupus că și azi o să fie la fel. Carevasăzică am stat, și am stat, și am staaaaaaaaaaaaaaaat. Și când am dat ochi in ochi cu nea’ musiu i-am prezentat cardu’ și banii. Și s-o uitat nea’ lung la mine și mi-o zis,

– Știți, io n-am mai incasat chestii din astea până acu’.

Și m-a apucat plânsu. Și am mai stat, că nea’ musiu a dat un telefon și a venit nea’ blodu’. Care mi-a luat banii. Și mi-a dat chitanța. Și mi-a zâs că l-au avansat. Și că colegu’ urmează să învețe. Cândva.

Și am plecat acasă profund îndurerată. Că eram pe tocuri. Și-n banca respectivă nu-s scaune.

Hai sănătățuri!

Brambura

Floricele pe câmpii

Amintiri. Partea 2

Amintiri. Partea 1.

A doggy dog’s world

Concluziuni la județu’ Argeș

Pe vremea mea ( da, îs așa bătrână, că poci să zic asta ), un profesor bun era ăla care avea o turmă de copchii care ajungeau la faza județeană la olimpiade. Dacă ajungeau la faza pe țară profu’ era genial. Dacă copchii mai și câștigau ceva premii la olimpiada pe țară era decorat și pus la panou’ de onoare.

În ziua de azi, un profesor bun e ăla care are un dosar de 1.235.789.218.136.556 de pagini și minim 3 tone cu hârtii care zic că nea’ profu’ a făcut vr’o 5 groaze de chestii cu elevii. În afar’ de orele de scoală.  Amu’ nu zic, îs profesorii care chiar au făcut ce scrie în hârtiile alea. Da’ îs destul de mulți profesori care își fac hârtiile pe terasă la o bere. Gen gașca de la Argeș. Care teoretic a fost cu copiii în tabără. Adică și-au stricat concediu’ lor pentru asta. Adică merită răsplătiți. Cel puțin cu o hârtie. Da’ asta e doar teoretic. Practic, copchii ăia au cam fost de capu’ lor. Pentru că dacă ar fi avut un prof’ cu capu’ pe umeri între însoțitori n-ar fi ajuns să se bată și să se înjure. Sau poate ar fi ajuns, da’ garantat nu dura foarte mult. Pen’ că un adult zdravăn la cap nu râde când copchii pe care îi are în grijă își împart pumni și picioare (da, ăsta era tot profu’ de sport, da’ am uitat să vă zic ieri), și nici nu se apucă de înjurat cophii când se ceartă între ei și se încuie în cameră (asta era ailaltă babă. Aia cu paharele și tutunu’).  Și da, pot să înțeleg că profii’ e și ei oameni, și ar linge o bere când e groaznic de cald afară. Pot să înțeleg și faptu’ că pe fumători îi cam ard buzele după niscai tiutiun. Și că în toată populația care la un moment dat a ajuns la pubertate tropăie hormonii (mai ales dacă îs combinați cu niscai soare, costume de baie care lasă multă piele la vedere și alcool). Ce nu pot să pricep, e, de ce atunci când te dai domn/doamna, și te aștepți ca toată lumea să te respecte și să se execute când scoți ceva pe gură te comporți ca unu’ adunat de la coada vacii. Că acu’ pe bune. Faptu că nea’ Gheo și țața Frosa se fac ca dornu’ în fiecare seară, put a bodegă de-ți mută nasu de la combinația de prea mult alcool și prea mult tutun și aproape că și-o trag în public au ca urmări fie o bârfă între babe duminica la biserică, fie ceva crize de gelozie d’a lu’ nea’ Ion ori țața Floarea, fie toate trei. Da’ cam atât. Când nea’ Gheo și țața Frosa sunt „profesori” și publicu’ e format din elevii lor se schimbă puțin datele problemei.

Pen’ că_când ești profesor ești un soi de persoană publică/vip/star/vedeată. Ceea ce înseamnă că absolut tot ce faci se monitorizează, înregistrează, contorizează, disecă, dezbate, bârfește și alte alea. Motiv pentru care tre’ să gândești fiecare gest pe care îl faci. Fiin’că  titlu’ ăla de profesor pe care îl fluturi în fața tutulor îți asigură respectu’ și ascultarea tuturor. Până deschizi gura. Sau îți dai în petec. Că acu’, când t-i duce acas’ și or să le spună copchii la părinți că erai mangă la 3 dimineață și i-ai pus să măsoare curtea în mersu’ piticului că nu puteai să dormi de gura lor (dap, tot stimabilu’ de ieri), oamenii ăia or să-ți dea dreptate. Cu paru’ pe schinare. Și când peste vr’o 4 generații o să-ți zică un copchil că ești bețiv și n-are chef de ora ta (se aplică la toată gașca) ai să stai să te întrebi de unde ți se trage. Și ai să descoperi (asta dacă nu ți s-a întâmplat deja) că poveștile despre profi’ fac parte din folcloru’ școlii și se transmit din gură în gură. Ca Miorița ( dacă n-ai idee despre ce vorbesc, întreab-o pe colega de română).  Și ai să mai descoperi și că, oricât de mult te-ai chinui să le schimbi părerea oamenilor despre tine, o dată ce ai dat-o de gard, acolo rămâi.

Dar deh, probabil că n-o să te afecteze prea mult chestia asta. Pen’ că dosaru’ tău e gros. La fel ca obrazu’. Și dacă îți scoate careva ochii ai să te plângi că ești bugetar. Și că leafa nu te motivează suficient. Și că_copiii oricum îs nesimțiți de la mama lor d’acasă. Și că nimeni nu mai știe ce-i respectu’ în ziua de azi. Nu că ai avea tu vr’o vină.

Mno, cam gata cu subiectu’ Argeș, că-i deterăm prea multă importanță.

Până una – alta hai sănătățuri.