3 e prea mulți

De când s-a făcut nenea Arafat șef de director peste statu’ degeaba toată lumea trâmbițează că nu-i voie să stai mai mult de 3 inși grămadă pe stradă. Că dă covidele cu noi de tera. Și ne mai încălțăm ș’o amendă. Drept e că de preferat ar fi să fie maxim 2, că la trei dacă_combini sexele se lasă cu crize de gelozie. Că nu mai știe lumea care cu cine și cum. Da’ mai ales ar tre’i să stăm prin căși. Că covidele e nașpa rău. Și tanti poliția rumână tre’ să se asigure ea că cetățeanu’ respectă ordonanța. Că-i militară. Și la ăștia ordinu’ se execută, nu se discută. Teoretic. Da’ cum noi suntem români (și aici pe veci stăpâni), teoria o știm toți. Practica dă cu noi de pământ.

Amu’ nuș’ cât ați scos voi nasu’ la aer de când nu mai avem voie să scoatem nasu’ la aer, da’ io tre’ să mă deplasez la muncă dupe programu’ (a)normal (de ce dreaq n-oi fi făcut eu facultatea de litere?). Și cum încă n-am descoperit cum funcționează teleportoru’ lu’ nea’ Data încă mai bântui pe străzi. Și văd chestii. Gen toate patrulele de poliție îs formate din minim 4 oameni. Maxim 6. Și mimin 2 maxim 3 mașini. Adicătelea în mașină nu-s decât 2. Decât că_când se scoboară din mașini stau toți ciorchine. Minim 4 maxim 6 inși. Și mă întreb, ăstora le dă careva amendă sau ei îs scutiți? Ori îs vr’o rasă mai aparte și nu se lipe corona de ei? Și dacă se iau de viața mea că-s pe stradă io și ălelalte 4 personalități ale mele am voie să dau cu ei de zâd sau se pune starea de urgență când n-ai voie să te iei de organu’ statului?

Bine, înțeleg că-i nașpa rău să nu vorbești cu niminea zile întregi (de fapt nu înțeleg, că io-s super happy când nu mă bagă nimeni în seamă), da’ încercăm să dăm și noi un iezemplu la popolație? Nu de alta, da’ poate pricepe boboru’ mai repede și po’ să-mi iau și io câmpii vara asta.

 

Până una alta, sănătățuri. Și noroace.

PS Poze n-am. Că ordonanță militară. Și oragnu’. Mă înțelegeți voi.

Opriți-vă, că ați arat Budapesta

Pentru cine nu-și aduce aminte…..

Se raportează la Bucuresti arăturile de toamnă.

Ziua 1 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 25 km patrați. Secretaru’ de partid din Sălaj primește un telefon: vă mișcati încet, rămâneți în urmă, sporiți arăturile.

Ziua 2 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 25 km patrați. Secretaru’ de partid din Sălaj primește un telefon: vă mișcati încet, rămâneți în urmă, sporiți arăturile.

Ziua 3 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 150 km pătrați.

Ziua 4 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 150 km pătrați.

Ziua 5 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 150 km pătrați.

Ziua 6 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 150 km pătrați

Ziua 7 Județul Arad 100 km pătrați, Județul Timiș 100 km pătrați, Județul Sălaj 150 km patrati. Secretaru’ de partid din Sălaj primește un telefon : Opriți-vă că ați arat Budapesta.

Vă sună cunoscut? După 30 de ani de libertate încă nu ne-am vindecat de „tre’ să dăm bine la centru” (mai nou în presă) și nici de „las’ că oricum nu verifică nimeni”. Și de obicei ne merge. Și-i mulțumim lu’ ‘mniezo’ că ne-a scos și din asta și mergem fericiți mai departe. Și dacă se trezește unu’ mai pestriț la mațe să zică adevăru’ prima întrebare pe care o aude e „de ce n-ai când ăilați toți au?”. Numa’ că la un moment dat ne pleznește adevărul peste bot. Și constatăm că avem di tăti. Da’ ne mai lipsesc câteva chestii. Gen avem paturi de terapie intensivă. Da’ n-avem oameni. Și pe alocuri nici aparate. Avem echipamente de protecție. Da’s încă la furnizori. Că le-am comandat, da’ vin peste câteva zile. Avem spitale de campanie, da’ acu’ ne hotărâm unde le punem. Avem legi și ordonanțe militare da’ cineva tre să ne lămurească ce dreaq vor să zică (apropos, po’ să mă duc cu trinu’ din Brașov în București la mătușa lu’ bunicu’ lu’ bunica, sau îmî iau 6 amenzi pe drum?). Avem medici și asistente, da’ au inceput să se betegească. Da’ important e că avem. Nu știm ce, da’ avem. Și om trece și de chestia asta, într-un fel sau altu’ și n-o să pricepem nimic. Și o să dăm în continuare imformații să de bine la centru sau în presă. Că oricum nu verifică nimeni. Până ne-o mai plezni altă chestie peste bot. Și o să ne întrebăm (iar) de ce nu avem de nici unele. Și trist e că până ne mai pleznește ceva peste bot ăia care-s în stare să se prindă că am arat Budapesta or să fie oale și ulcele. Și atunci chiar am belit……..

Da’ până atunci să fie sănătate. Și la vară cald. Și stați în casă. Că mâine oricum ninge.

Gustar

Chestii

Ciu ciu

DSC_7814 DSC_7815 DSC_7817 DSC_7818 DSC_7819 DSC_7825

Tristeți

relativ provinciale.

Carevsăzică, io, pe persoană fizică n-am mai plâns după un bărbat de prin școala generală. Când profu’ de engleză s-a hotarât el, brusc si dintr-o dată să se care în state. Ceea ce a și făcut. Și ne-a lăsat pe noi, toate toantele din școală, să vărsăm lacrimi amare după el. Că tare era mândru la ăia 2 metrii ai lui, cu peru’ ca pana corbului și musteața învârtită moghior style.

Mno, trecut-au anii, și m-am trezit iar plângând după un berbant. Amu’ ăsta n-are nimic in comun (ca animal, care este) cu profu’ de engleză. Adicătelea e blond cu ochi albaștrii și micuț de statură . Da’ mi-o fo’ tare drag. Și-mi lipsește. O dată pe lună. Da’ nu mi-am dat sama până ieri. Care ieri…………….. mă duc io să-i plătesc rata lu’ mama la niscai bancă. Și știam io că la banca aia nu se stă mai mult de 5 minute. Până ieri. Când intru io în bancă și-mi învărt ochii dupe nea’ blondu’. Care nu era acolo. Era în schimb un alt musiu. Și o coadăăăăăăăăăăăăăăă de vr’o 10 inși. Care avea treabă cu nea’ musiu. Ca și mine de altufel. Care am stat aproape o oră in bancă_ca să apuc să-i plătesc mamii rata. Că io am vrut să mă răzgândesc. Da’ am presupus că și azi o să fie la fel. Carevasăzică am stat, și am stat, și am staaaaaaaaaaaaaaaat. Și când am dat ochi in ochi cu nea’ musiu i-am prezentat cardu’ și banii. Și s-o uitat nea’ lung la mine și mi-o zis,

– Știți, io n-am mai incasat chestii din astea până acu’.

Și m-a apucat plânsu. Și am mai stat, că nea’ musiu a dat un telefon și a venit nea’ blodu’. Care mi-a luat banii. Și mi-a dat chitanța. Și mi-a zâs că l-au avansat. Și că colegu’ urmează să învețe. Cândva.

Și am plecat acasă profund îndurerată. Că eram pe tocuri. Și-n banca respectivă nu-s scaune.

Hai sănătățuri!

Brambura

Floricele pe câmpii

Amintiri. Partea 2

Amintiri. Partea 1.