Ședință cu părinții

Când a terminat soru-mea liceul am crezut că am scăpat de corvoada ședințelor cu părinții. Că toată povestea asta a început pe vremea când susnumita soră era prin clasa a șasea. Și io prin a 11a. Că ai mei se cam mutaseră la țară și nu mai aveau timp/chef de nimicuri de genu’ ăsta. Cât a fost co’chilu’ în școala generală ședințele erau simple, deoarece bicoz mă cunoșteau toți profii și nu-și băteau capu’ cu mine. Când a ajuns co’chilu’ la liceu, la prima ședință s-a strâmbat puțin diriga ei la mine, da’ s-a obișnuit cu ideea repede. Asta pentru că majoritatea ședințelor se făceau pe sistemul :„ne trebuie bani pentru… chestii”.  Motiv pentru care  m-am decis că dacă vr’o dată mă fac mare și o să am progenituri personale, la ședințele cu părinții se duce tac’su, că eu nu mai particip la așa ceva veci pururi.

Amu’  încă îs de părere că în cazul progeniurilor personale la ședințele cu părinții se duce tac’su, numa’ că partea cu veci pururi nu mi-a ieșit. Și vinovat e, logic, tot prințu’ moștenitor al fomeliei. Că educatoarele lui au dat strigare că azi la șaisp’ce trecute fix se ședințează cu părinții. Cumnatu’mio ajungea până la ora aia acasă, decât că nepoate nu prea suportă statu’ peste program la grădi’, motiv pentru care tre’ia adus acas’ și păzit. Soru’mea are program până la 5 juma deci nu ajungea nici s-o bați. Eu mi’s în conțed. Și neamu’ meu cel fălos a tras la sorți și m-am nimerit io delegat la ședința cu părinții. Drept urmare m-am dus. Amu’ ședințele făcute pe sistemu’: ne vedem, voi cereți bani, eu notez câți și plec acas’ nu mă deranjează. Decât că ședința de azi a durat două ore. Timp în care a trebuit să mă înghesui pe un scăunel mic mic mic de tot, ocazie cu care am aflat de ce persoanele care suferă de obezitate morbidă prin statele unite ale suei îi dau în judecată pe patronii restaurantelor care au scaune cu mânere. Motiv pentru care încă mă mai doare o anumită parte a corpului. Da’ după ce oi scăpa de vânătăi o să uit partea asta din expriență. Durerea de la extremitatea cealaltă a corpului, în schimb, va fi mai greu de uitat. Amu’ n-am nimic cu bieții părinți, că până la vârsta asta m-am prins că mai toți avem probleme de personalitate și ne credem mai deștepți decât suntem. Și că tre’ neapărat să ne dăm mari și să ne impunem părerea. Și că mulți habar n’avem pe ce lume trăim. Da’ tot a reușit să-mi sară țandăra și să-mi doresc să fiu pe un vârf de munte, doar eu cu păsărelele. Faza cea mai fenomenală e că, de ceva timp tot ce se numește învățământ preuniversitar (că ăla universitar mă lasă rece momentan) tre’ să-și angajeze consilier care să ne iesplice nouă ce probleme au copiii noștrii la cap. Chestia asta mi se pare super bună, mai ales că am dat la un moment dat peste una bucată consilier care părea că știe ce face. Decât căăăăăăăăăă, la fenomenala noastră ședință cu părinții a apărut și tanti consiliera grădiniței. Care a ținut neapărat să ne spună, pe post de introducere, că ea e consilier la două grădinițe, dar e plătită numai pentru una. Ok, nu comentăm, că deh, bugetarii săracii pătimesc greu mânca’i’ar mama. Partea proastă e că, draga de tanti consiliera se chinuia să ne explice nouă, necunoscătorilor că e extrem de important și vital să semnăm o bucată de hârtie prin care să ne dăm acordul de principiu, cum că, în principiu, ăăăăăăăăăăă, dacă ăăăăăăăăăăăăă sesizează, adică vede ăăăăăăăăăă ea ceva care cum că ceva n-ar fi ăăăăăăăăăăă în regulă cu copilu’ ăăăăăăăăă adică la comportament, cum vă spuneam și ăăăăăăăăă anu’ trecut, adică e important să stea de ăăăăăăăăăăăăăă vorbă și cu copiii ăăăăăăăăăă pentru că au crescut și ăăăăăăăăăăă se poate adică sunt copii în grădiniță cu părinții ăăăăăăăăă care de fapt stau la bunici ăăăăăăăăăă divorțați prin străinătate ăăăăăăăăăă adică oricum nu-i obligatoriu, dar tre’ ăăăăăăăăăă adică o hârtie prin care să știe ea că suntem ăăăăăăăăăăă că dacă copilul prezintă ăăăăăăăăăăăăă și a fost și logopedul ăăăăăăăăăăă, dar copii n-au cine știe ce ăăăăăăăăă trebuie să plec la ședință la grupa de lângă. Fază la care eu m-am blocat. Că dacă copilu’ meu ajunge pe mâna unei ‘telighente de genu’ ăsta, fie ajung eu la pușcărie, fie ajunge ea în loc luminat, în loc cu vredeață…. (situațiile nu se exclud reciproc). Amu’ ședința s-a terminat la 6. E 10 și eu încă mă întreb cine și de ce a angajat-o pe ma’mzel. Și cum mama dracului a reușit aia să termine facultatea. Că pe lângă faptul că nu are nici un soi de coerență în vorbire subiectul și predicatul la ea n-au nici o legătură unu’ cu ălălalt. Și băieții îs de genu’ feminin. Și fetele de genu’ masculin. Motiv pentru care, foaia ce ne-a dat-o tanti consiliera la inceputul sedinței a rămas albăăăăăăăăăă ca spuma laptelui. Că n-a semnat-o nimeni. Singura chestie care mă oftică e faptul că nu i-am reținut numele. Da’ pot să bag mâna în foc că era 100% românesc.

Mno, hai sănătățuri și uichenduri plăcute!

Reclame

Paradis frăţicăăăăăăăăăă

Dragi tovarăşi şi pretini gutuvă-n abăn. Îmi cer scuze că n-am mai dat pe aici de secole, da’ în ultima perioadă n-am avut timp nici să mor. Da’ azi vă scriu, că era să mor. De râs. Că m-am apucat de un curs de instructori de gimnastică pentru seniori. Dacă n-aţi aflat de curs înseamnă că nu ştiţi ce să citiţi pe net. Dacă aţi aflat şi n-aţi venit aţi pierdut o distracţie pe cinste. Ghinionu’ vostru.

Amu’, cum instructorul nostru a avut la un moment dat probleme de sănătate şi a trebuit să facă o bucată bună de timp gimnastică în apă, a considerat necesar să ne arate şi nouă ce înseamnă chestia asta. Pe cale de consecinţă ne-am deplasat în grup organizat înspre singura chestie din oraş care suportă bipezi care nu ştiu să înoate, pe o vreme de rahat ca cea de azi. Recte, paradisu’ subacvatic. Şi acilea începe dixtracţia.

1. Doi inşi din gaşcă aveau card de la zile şi nopţi, ceea ce le dădea dreptu’ la o reducere de ţ la sută din preţu’ biletului. Numa’ că tanti de la intrare nu ştia cum se foloseşte ‘strumentu’ pentru respectivu’ card. Da’ colega ştia, şi urma să vină peste juma’ de oră. Şi ca să nu aşteptăm, o să rezolve ea problema până ieşim.

2. Tanti mi-a dat o brăţară cu o cheie, care, teoretic tre’ia să ÎNCUIE un dulăpior. Care dulăpior ar fi trebuit să fie deschis. Decât că nu era. Da’ norocu’ meu, ne’a dat la fiecare câte o  cheie, şi am reuşit să-mi îndes rucsacu’ în dulăpioru’ altcuiva.

3. Mi-am adus aminte de ce nu merg eu la baltă de obicei. Că adică, pe mine dacă m-ai scăpat în apă nu mă mai scoţi de acolo nici cu slujbe. Da’ azi am reuşit, că m-au ameninţat că dacă nu ies la timp o să tre’iască să mai dau ceva bani la ieşire. Chestie care n-ar fi fost chiar inteligentă. Eh, faza cea mai nasoală e că, după ce stau prea mult în apă nu-mi mai iese mersu’ pe picioarele din dotare. Că am senzaţia că’s încălţată cu bocanci de 15 kile fiecare. Da’ îmi trece. Cu timpu’.

4. Mno, la paradis îi frumos. Că îi multă lume. Şi colorată rău. Adicătelea gagici machiate şi cu perle la gât, musculoşi cu slipuri minuscule şi cu lanţuri de aur tot la gât, şi d’aştia d’al de mine, care se ocupă de studiat terenu’ şi eventual căutat nod în papură. Eh, PCRu personal (se traduce pile, cunoştinţe şi relaţii) care a mai trecut prin zonă, mi-a lăudat, cu mici excepţii, o anume încăpere din tot paradisu ‘cela, recte grota. Care grotă se vrea a fi cameră de relaxare. Drept urmare, te introduci înăuntru şi te aşezi undeva. „Undeva” asta e doo posibilităţi. Una se numeşte băncuţă trântită d’a lungu pereţilor, şi alta se numeşte o tentativă de bazin cu apă foarte mică şi foarte caldă. Ideea la bazinu’ ăsta e să stai întins pe spate şi să te uiţi pe tavan. Prima indicaţie că ceva nu-i chiar cuşer cu respectiva cameră e că uşa e închisă, şi pe uşă scrie „intrarea copiilor interzisă”. Şi dacă intrii singur rişti să te simţi ciudat. Eu am fost dusă de mânuţă. Şi aci’ începe partea haioasă. Când am intrat erau înauntru 4 inşi, grupaţi pe sistemu: un cuplu, ea peste el, se sărutau de mama focului, doi „ei” care stăteau unu’ lângă altu’, şi vreau să cred că doar stăteau. Că lumina e cam chioară înspre de loc. Şi pe pereţi e o chestie gri înspre negru. Drăguţ a fost că, la juma’ de minut după ce am intrat, cei 4 susnumiţi au dispărut. Cam în viteză.  Ca fapt divers, persoana care m-a dus de mânuţă până acolo e un el, croit cam pe gabaritu’ meu. Decât că, cu un cap şi ceva mai înalt decât mine. Amu’, n-am înţeles dacă respectivii au dispărut că’i încurcam sau dacă am lăsat impresia că urmează să-i luăm la palme. Vag neinteresantă chestia. Deci, se lăţeste, pardon, lungeşte subsemnata în susnumitu’ bazin, şi face singura chestie care e omeneşte posibil în camera respectivă, abică beleşte ochii în tavan. Şi pe tavan încep să se plimbe peisaje din cele mai frumoase, pozate de fotografi din cei mai pricepuţi, cu aparate de pozat din cele mai bune. Care peisaje e uălpeipărurile standard din win 7. Amu’, dacă vă întrebaţi de unde ştiu asta, vă spui. Deci, ‘telighentu’ care stătea în faţa pisiului de pe care rulau pozele nu s-a obosit să facă pozele fulscrin. Şi în stânga peisajelor mirobolante se vedea foldăru’ şi miniatura la fiecare poză. Şi erau (des)centrate aiurea rău. Deci, nenea patronu’ de la paradis, schimbă-ţi dreacu’ omu’ de la pisiu. Dar, cea mai fenomenală chestie în toată afacerea asta e muzica. Şi muzica asta se vrea a fi muzică de relaxare. Amu’ nu’ş ce vă relaxează pe voi, că io ştiu că din punctu’ ăsta de vedere îs ciudată rău da’ mie muzica respectivă mi s-a părut perfectă pentru un film de groază. Drept e că îi lipseau nişte ţipete şi eventual un motor de drujbă, da’ baza era perfectă. Drept urmare, în tri minute eram înapoi in bazinu’ cu apă de un metru’ juma’.

5. În două ore cât am stat acolo am reuţit să iau doar o gură de apă fără voia mea. Partea groaznic de proastă e că asta s-a întâmplat la duş şi apa era combinată cu şampon. Naşpa senzaţie.

Mno, hai sănătăţuri, şi ne’om mai auzi!