Apropos de postul anterior ţin să vă anunţ că ieri mi-am cumpărat pe cheltuiala mamei propr’etate personală una bucată cârpă albastră. Albastru cam cum e căsuţa aia din dreapta unde scrie câţi îs on line pe bloaga subsemnatei. Accesoriile îs roşii, producţie Luci Popa, da’ nu poci să vi le iesplic. Da’ promit că pun o poză când o să fie gata rochia şi o să găsesc pe cineva să mă tragă în chip. Rochia e (adică o să fie) creaţie ma mere. Da’ nu asta dezbatem. Că astea deja există. Unele fizic, altele în imaginaţia subsemnatei. Azi dezbatem fizicu’ muierii. Reformulez. Azi dezbatem fizicu’ la modu’  general.

Amu’, ăia dintre voi de au mai trecut prin zonă s-au prins că io mi’s mică de statură şi foooooooooaaaaaaaaaaarte rotundă. Adicătelea am un metru şaizeci şi undeva spre suta de kile. Ăia de n’aţi mai trecut prin zonă aţi aflat acu’. Eh, azi, cum fu vineri şi io am suferit de lene cronică n-am avut de lucru şi m-a lăudat la munci cu noua mea achiziţie (cârpa adică). De faptu’ că cârpa e albastră nu s-a mirat nimeni. Decât că, pe la începutul săptămânii oscilam între roşu şi  albastru. Şi una dintre colege m-a întrebat de ce nu mi-am luat cârpa roşie. Amu’ drept e că mă tenta rău de tot o rochie roşie, numa’ că, bijuurile ce mi le-a făcut Luci tre’ arătate, şi, lângă o rochie roşie se pierdeau în peisaj, şi n-am găsit cârpă roşie. Adică tantile de la magazin aveau ele ceva cârpe roşiatice, da’ băteau înspre roeuse. Rău. Şi după părerea mea culorile pastel nu se potrivesc nici la fizicul nici la personalitatea mea. Expresia (mea) folosită în discuţia din birou a fost : „Alea îs culori  pentru zânuţe. Şi io îs ditamai mama zmeilor. Nu poci să mă îmbrac în aşa ceva.” Fază la care una dintre colege a rămas interzisă. (ţineţi minte chestia asta)

Amu’ noi suntem de toate 7 în tot serviciu de contabilit chestii contabiliceşti, împărţite pe sistemu’ 3 foarte bine făcute, 3 care ne calcă pe urme şi 1 slabă rău de tot. Eh, dintre astea 3 io’s singura care am fost cam toată viaţa foarte bine făcută. Alealalte doo, în tinereţi au fost slabeeeeeeeeeeee rău. Da’ le’a trecut. De cam multişor.

(Aţi ţinut minte ce v-am zis? Dacă nu lok up). Deci tipa care a rămas interzisă e aia de’i slabă rău. Şi după ce a clocotit 5 minute se trezeşte să mă întrebe:

„Auzi, tu cum poţi să te împaci cu faptu’ că eşti grasă, şi să mai şi glumeşti despre asta? Că pe coana’ X (una din „noi trei”) o deranjează la culme faptul că e grasă. Şi eu nu ştiu cum aş reacţiona dacă m-aş îngrăşa ca voi.”

Şi ajungem la subiectu’ dezbaterii. Care este: pe voi cât de rău vă afectează aspectu’ fizic al propriei persoane? Şi cât de importantă e personalitatea (sau lipsa ei, după caz)?

Ceasuri bune!

Cică s-a deschis sezonu’ de nunţi, botezuri şi mese festive. Amu’ sezonu’ pe anu’ ăsta s’a deschis de multişor, numa’ că eu de obicei nu’l bag în samă. Şi-mi aduc aminte de el numa’ dacă se întâmplă să ajung sâmbăta prin centru. Şi atunci mă întreb ce caută atâtea mirese prin parc. Da’ îmi revin repede şi’mi văd de treabă. Partea proastă e că o dată la ţ ani, sezonu’ de nunţi mă îmbolnăveşte cu nervii. Anu’ ăsta e an ţ. Ceea ce înseamnă că  sezonu’ de nunţi mă afectează direct şi personal.  Să nu mă înţelegeţi greşit. N-am nimic cu rudele şi prietenii care se căsătoresc. Da’ am multe cu partea aia de rude şi prieteni care’şi aduc aminte de existenţa mea numa’ în cazuri de gen. Că cum la rumâni nunta se numeşte afacere tre’ să chemăm cât mai mulţi să iasă banu’.

Amu’ io tre’ să dau cu subsemnatu’ la doo nunţi pe anu ăsta. Una e pe 3 şi ailaltă pe 10 septembrie. Decât că una e obligaţia alor mei şi alta a soru’mii. Şi îl bătrân n’are chef de nunţi. Şi soru’mea ar tre’i să se ducă la doo nunţi în aceeaşi zi. motiv pentru care s-a apelat la varianta de rezervă, respectiv subsemnata.  Numa’ că susnumita subsemnată n’are ţoale de nuntă. Că fi’n’că eu de obicei evit sindrofiile la care nu poci să mă  echipez în blugi. Drept urmare îmi tre’ ţoale. Şi cum n’am de gând să dau daru’ de nuntă pe o rochie,  am tratat cu ma mere (a se înţelege am şantajat’o) să-mi facă o cârpă mai de doamne ajută. Ce ştiu despre rochia mea e că o să fie roşie sau albastră şi lungă până la glezne. Motiv pentru care ieri mi-am deplasat fizicu’ impresionant până în Bartolotău să mă holbez la rochii. Eventual şi la preţuri. Şi m-am holbat. Şi am ajuns la concluzia că fie n-am găsit io rochiile de oameni normali, fie în oraşu’ ăasta se vând 3 tipuri de rochii:

1. pentru muieri foarte foarte slabe, ceea ce nu e cazu’ meu.

2. pentru muieri slabe, ceea ce iar nu e cazu meu.

3. pentru curve grase. Ceea ce e problematic. Că adică io recunosc că’s grasă. Că dacă imaginaţia mea o ia razna şi îmi zice că de fapt îs fotomodel îmi trage oglinda doo perechi de palme să-mi revin la realitate. Cât de curvă îs ar tre’i să’i întreb pe toţi ăia de mi’au trecut prin pat. Pardon, prin cale. Şi nu’mi arde de făcut sondaje de opinie. Da’ nu poci să mă duc la nunţi arătând a curvă. Că impresiile în legătură cu ilustra mea persoană n-o să-mi parvină direct de la nuntaşi.  Unele o să vină via mon pere şi alta via fra’i’miu. Motiv pentru care tre’ să fiu cuminte şi să nu bat copii.

Deeeeeeeeeeeeeeci, vreau idei. Că cum să arate rochia? Că dacă până la sfârşitu’ săptămânii viitoare nu mă hotărăsc apelez la varianta de rezervă: blugi+ teneşi.

Hai noroc. Şi la mai mare!

Vă mai aduceţi aminte de Sperie Ciori? Era nenea ăla de paie din Vrăjitorul din Oz. Asta e o carte pe care a scris-o unu’ L. Frank Baum. Eh, pe Sperie Ciori ăsta, l-a găsit tanti Dorothy pe drum şi l-a luat cu ea să-l caute pe susnumitu’ vrăjitor. Ca Speriuţă avea o problemă. Adică nu avea. Creier. Şi s-a gândit el (nu’ş cu ce, da s’a gândit) că super puternicul şi mirobolantul vrăjitor o să zică_că abracadabra şi o să’i facă rost de un creier. Pe care urma să i’l îndese cumva printre paie, da’ Vrăji trebuia să se priceapă şi la chestia asta. Că doar d’aia e vrăjitor, nu?! Partea prostă e că nu era nimic super puternic şi mirobolant la Vraji, motiv pentru care Speriuţă a rămas tot fără creier. Da’ ca să nu facă drumu’ dejaba Vraji i’a dat ceva. O diplomă. Ca să se dea dăştept. În faţa cui îl bagă în seamă.

Amu’ care cunoaşte ceva Sperie Ciori d’ăştia să ridice doo degete. Care nu să spuie, că’i dau eu. Că mie mi’au ieşit pe nas şi pe urechi.

Hai ceasuri bune! Şi la vară cald.