Rețetă

Billy mahmur style. Cu coloană sonoră

– faci o pastă simplă cu faină sare și grăsime vegetală
– pormă bați un ou cu o dingănă de otet și un putzan de apă
– și amesteci
– o scoți pormă din frigider si o întinzi pe fundu la o tavă
– pormă faci pireu de pichioci de post aka fara carne lapte brânză oo
– de unde și intrebarea ce ne dă câinele?
– câinele ne dă din coadă
– și mai pui peste un pic de ceapă operită in tigaie și
– cubulețe de pește
– și pui asta în tavă peste pasta de macaroane și acoperi tot cu pasta de macaroane și dai găuri să iasă aburii
– și 175 de grade la cuptor și 45 de min
– și crăpi în tine

– și daca te tine ,
– adică nu ții post
– poti să pui și brânză în amestecu ăsta și iese de- ți fuți copii și bați nevasta.

Pohtă mare!

Hai sănătățuri!

Reclame

Concluziuni

Carevasăzică, azi drăguță dimineață, am rămas fără țigări. Motiv pentru care m-am deplasat biped până la magazin. Nimic ieșit din comun până aici, nici măcar faptu’ că io eram groaznic de adormită.  Partea proastă e că, după ce am intrat în magazin, pe post de ziua bună, tanti vânzătoarea mi-a zis „N-am țigări d’alea.” Fază la care m-am blocat. Că adică io știu că pe mine mă știe lumea pen’ că fi’ncă fumez dimineața intr-o anumită stație de autobuz, da’ până acu’ nu m-a dat nimeni afară din magazin cu expresii d’astea. Motiv pentru care m-a apucat filozofatu’. Parțial. Că adicătelea din cauză că țigarile pe care le fumez eu nu se găsesc chiar pe toate drumurile, le cumpăr cam din aceleași magazine. Decât că până acum n-am realizat că din respectivele magazine nu cumpăr decât țigări.

În rest, toate bune și la vară cald.

PS, hai sănătățuri!

Cinci ani de filosofie

De fapt era puțin invers. Adică filosofie la 5 ani. Carevasăzică nepoate începe să gândească. Și eu mă prăpădesc de râs. Că azi par examplă am nimerit peste o discuție între el (N) și sor-mea (s) adică mă-sa:

N: Tușesc cobză!

S: Cum vine asta?

N: Păi la 1 am tușit, la 2 am tușit, la 3 am tușit, tușesc cobză.

S: Nu știu ce e cu tusea asta a ta!

N: Ai auzit și tu că tușesc? Trebuie să fac ceva cu tusea asta. Cândva trebuie să-mi cumperi un tantum verde.

S: Tantum verde? Cine ți-a zis?

N: Tu! Adică tati.

Și cum co’chilu’ nu stă prea mult la discuții, a schimbat subiectul urgent.

N: Mă duc să stau cu bunica în pat.

S: Și eu vreau să stau în pat.

N: Tu nu poți să stai în pat la bunica. Ești prea bătrână. Ai 40 de ani.

Fază la care soru-mii i s-a ridicat părul în cap. Că draga de ea are numa’ 27. De ani, care este. Da’ pe mine toată povestea asta m-a făcut să uit de durerea de picioare.

Hai sănătățuri!

Marți 13. Dimineața

Se face că, prin nu știu ce miracol îs la muncă. Încă îmi pare rău că m-am trezit. Da’ poate îmi trece. Decât că, pe la 9 trecut fix mi-am adus aminte ce caut eu de fapt la birou azi. A venit nenea care ne servisează programu’ de oameni ‘telighenți să ne schimbe versiunea de program. Asta după ce săptămâna trecută am negociat cu el să vină marți. Că mi-a dat mie cu + faptu’ că n-am chef să mă trezesc dimineață mâine. Și s-a apucat ‘onor Gabi să-mi explice că marți are proprietatea de a fi 13. Chestia asta nu mă afectează în mod obișnuit, numa’ că onor Gabi (care mai nou se numește „Marți 13”) are gura spurcată.  Drept urmare, ziua a început super ultra ++ cu un calculator care-mi explica_că_copia de uidouz e puțin piratată. Motiv pentru care a tre’it să-l adun pe nenea de la aiti să-i facă ceva. Că mie mi-a fo’ lene. Eh, în timp ce nea’ aitistu înjura de zor calculatoarele și-mi servea iesplicații filozofice cum că cineva a legat calculatoru’ la net, și că el știe că se poate (fază la care ar fi trebuit să mă simt cu musca pe căciulă) și că altfel nu-și dă seama uidouzu că nu și-a făcut nuș’ ce upgradeuri (asta ca să nu se prindă nimeni că nea’ a uitat să activeze uindouzu’ când l-a instalat), mi-a picat netu’. După care, logic, au început să sune telefoanele. Că tanti colega de birou alu’ ne-a aitistu’ a auzit că piuie ceva. Care ceva era un UPS. Care UPS era băgat într-o priză, care priză era legată la o siguranță pe care cineva s-a gândit că ar fi cazu’  s-o dezactiveze, că parcă consumă cam mult curent. După ce ne-am hotărât toți că siguranța respectivă ar trebui reactivată, nea’ aitistu’ a terminat de reparat calculatoru’.  Și ne-am zis cu tonții că au trecut alea 3 ceasuri rele, și că ziua o să curgă lin înspre ora 15 când o să ne cărăm acasă. Și ziua ne-a ascultat pînă pe la 10 juma’, când alt calculator mi-a iesplicat că copia de uindouz pare a fi piratată. Motiv pentru care l-am sunat pe’ nea’ aitistu și i-am iesplicitat problema. Care nea’ aitistu’ m-a anunțat solemn că are ceva treabă, da’ vine.  Decât că, până a reușit el să urce un etaj s-a scoborât măria mea până la biroul de aiti și alte chestii, deoarece bicoz unu’ dintre camputere mi-a zis că „starting uindouz” vr’o 5 minute, după care s-a restartat.  Și mi-a făcut chestia asta cam o oră. După care câte unii am ajuns la concluzia că s-a  bulit sursa. Și acu’ așteptăm. Nu știm exact care ce, da’ așteptăm.  Eu una aștepăt să se facă miercuri 14. Că ia mama banii.

Hai sănătățuri.

Repetiția e mama învățării

Vă era dor de bună-mea? Drept e că și mie. Că n-am mai ajuns la ea de vr’o două săptămâni. Asta după ce apucasem să-i promit că săptămână trecută trec pe la ea să-i fac baie. Și după ce mi-a ieșit porumbelu’ pe gură mi-am adus aminte că de fapt n-o să ajung. Da’ n-am mai stat să-i explic ce și cum, că mă lipeam de o ciorbă de limbă gen „de mine n-ai timp niciodată”. Eh, partea prostă în afacerea asta e că_cu bună-mea nu ține filozofia românească „nu lăsa pe mâine ce poți face azi, lasă pe poimâine că poate nu mai tre’ făcut”, pen’ că ‘a bătrână nu face baie decât dacă mă duc eu s-o spăl. Amu’, cum n-am reușit să ajung săptămâna trecută, am delegat-o pe soru-mea să-i ducă ceva d’ale gurii, să nu mă înjure chiar de tot. Drept urmare, sâmbătă pe seară când am reușit să vorbesc cu sor’mea, mi-a explicat că m-a rugat bună-mea s-o programez și pe ea într-o zi săptămâna asta. Că chiar ar vrea să facă o baie. Și ca să nu mai am surprize surprize (fără Andreea Marin) m-am dus azi.

Chestia care mă distrează cel mai tare după ce-i fac baie bătrânei, e că se apucă de urat. Asta pentru că la un moment dat a vrut să-mi dea bani pentru chestia asta, și am refurat-o foarte politicos. Adică în stilul meu caracteristic. Mno, povestea cu urările a început cam de sărbători, când a ajuns ea la concluzia că ar fi cazu’ să mă mărit. Și urarea suna ceva de genu’ „Să-ți dea dumnezeu sănătate și un băiat frumos”. Eh, bunică-mii chiar nu pot să-i zic nimic de dumnezei (incă), motiv pentru care am făcut cerere de modificat urarea, care după părerea mea ar fi trebuit să conțină sănătate și bani. Mai ales bani.Tura următoare urarea s-a transformat în „dea’ ‘mniezău sănătate și un băiat bun și frumos.” Deci avansăm. Da’ tot am avut ceva de comentat. Deci sănătate și bani maică, lasă băieții în durerea lor. Azi urarea a fost „dea’ ‘mniezău sănătate și un băiat bun, frumos și cu bani”. Carevasăzică avansăm înainte. Adicătelea am reușit s-o fac să folosească_cuvintele cheie în propoziție. Acu’ mai tre’ să schimbăm puțin locu’ cuvintelor în propoziție. Deci, eu sănătate și bani, el bun și frumos. Că bag de samă că n-o să reușesc să scap de băiatu’ bun și frumos din urările bunică-mii.

Partea proastă în toată afacerea asta e că io mi-s din Ardeal, motiv pentru care percutez foarte greu. Și azi, deplasându-mă biped înspre apartamentu’ propr’etate personală a lu’ mama, de la etaju’ 4 mi-am dat cu sama de cap că, în ultimii 33 de ani, de câte ori mi-a urat ceva bună-mea s-a întâmplat. Exact pe dos. Drept urmare mă aștept să crăp de ceva boală, lefteră și ne..f…măritată. Da’ să nu ne batem capu’ cu nimicuri d’astea

Hai sănătățuri!

Frustrări de 29 februarie

Amu’ faptu’ că s-o fi făcut 1 martie deja e un detaliu care nu mai contează. Frustrările mele îs de pe la 8 sara.

Nu’ș dacă v-am  zis vr’o dată, da’  tind să cred că nu, da’ io am învățat să scriu la școala 8. Adică aia de pe Verii. Și pe vremea când învățam să scriu stăteam pe undeva prin scriitorilor, motiv pentru care mergeam pe jos la școală. Și până mai acu’ ceva timp știam drumu’ ăla cu ochii închiși. Adică în funcție de ora/minutul la care plecam de acasă știam dacă prind roșu sau verde la semafor. Mno, azi, din motive relativ independente de voința mea am ajuns din nou pe lângă școala 8. Partea cu mersul până acolo a fost ușoară, că m-a dus un prieten cu mașina. Partea cu întorsul acasă m-a deprimat crunt. Eh, dacă povestea asta se întâmpla pe vremea când eram la școala era simplu: prima străduță stânga, mers lejer vreme de vr’un minut, urcat scările, tras puțin stânga și așteptat la semafor. Azi mi-a luat cam o țigară să compilez pe unde pot să ies de pe străduța respectivă. Că în caz că n-ați observat, țin să vă anunț că în intersecția din capu’la Toamnei a răsărit un sens învârtitoriu. Cam de mult, e adevărat, decât că eu nu mi-am bătut capu’ cu el, pen’ că până acum am avut șofer care m-a trecut intersectia. Șofer de autobuz adică. Carevasăzică, după ce am terminat țâgara, am ajuns la concluzia că înspre orice capăt de stradă mă îndrept, oricum am de ocolit de o să-mi vină acru. Asta pen’ că_ca să trec Toamnei prin intersecția cu Hărmanului/Kogolniceanu trebuia să trec Kogalniceanu până în mijlocu’ intersecției, după care să trec Toamnei, după care să iau la picior strada de la un cap la ălălalt, după care să trec Zizinului, să mă ia autobuzu’ să mă ducă acas’. Eh, ca să trec Toamnei pe la intersecția cu Zizinului/Calea București….. apăi acolo nu-i trecere. Că trecere e pe 15 Noiembrie și pe Calea București. Oricum, mi s-a părut vag mai aproape varianta număru’ 2, drept urmare, cumva am trecut străzile. Decât că, după ce am trecut a doua stradă, am realizat că_ca să ajung in stație pe Zizin tre’ să mă plimb pe lângă fântâna, și dupe aia prin fața pe la farmacie … și ce mama naibii o mai fii la parteru’ ăla de bloc. Și mi-am adus aminte ce mișto era la patinuar. Că în caz că n-ati aflat, în zonă nu mai există trotuarul, că-i parcare acu’, și ce-a mai rămas pe lângă magazine e doar partea aia cu mozaic super lucios, pe care riști să-ți rupi gâtu’ în miezu’ verii dacă_careva a scăpat un pahar cu apă pe acolo, darămite în miezu’ iernii, după o ninsoare scurtă și dulce.

Amu’ nenea dom’ primarele (sau cine mama dreaq a aprobat căcaturile alea de giratoare de prin oraș), știi mătăluță vorba aia: „Dacă te-a învățat cineva, rău te-a învățat și dacă ai făcut după capu’ tău, prost cap ai avut?” Apăi dacă n-ai știut-o ai aflat-o acu’. Mno, io știu că cam toți avem mașină și minteni n-o să mai știm să mergem pe jos, și pe matale te roade grija să nu stai la te miri ce semafoare prin oraș (se aplică și la ai tăi pretini), da’ cînd te mai apucă gânditu’ adă-ți aminte că te-au mai votat și niște fraieri de pietoni d’al de mine (nu-ți fă probleme, n-o să se mai întâmple), care acu’ te blagoslovesc de câte ori tre’ să treacă vr’o intersecție d’asta șmecherizată. Carevasăzică, îți doresc din tot sufletu’ să trebuiască să treci străzi numa’ când ești singur și cu căciula trasă pe ochi, prin giratorii, la 4 juma’ după amiaz’.

Pentru restu’ lumii, hai sănătățuri!