Nu ştiu alţii cum sunt, da’ pe mine, când se apropie sărbăutorile de iarnă mă cam apucă greaţa. N-am nimic cu sărbătorile în sine (cre’ că am mai zis asta mai demult), da’ am ce am cu ce se întâmplă în juru’ lor. Că par examplă, azi drăguţă dimineaţă am stat după un rahat de autobuz juma’ de oră. Că frumocşii de la şobolanu’ Braşov s-au gândit în sinea gândului lor să funcţioneze pe program de uichend, că_copii au vacanţă şi tâmpiţii care merg la muncă au maşini. Ba p’a mamilor voastre! Da’ asta a fost de dimineaţă, şi până am ajuns acasă mi-a trecut. Da’ nu de tot, după cum se observă.

Eh, partea cea mai frumoasă la susnumitele sărbători e chestia cu împodobit coniferu’, parte peste care am cam sărit în ultimii ani. Numa’ că anu’ ăsta nu mi s-a mai arătat din motive de nepot domiciliat sub ‘coperişu subsemnatei. Povestea cu coniferu’ a început mai acu’ vr’o lună, când sor’mea a ajuns la concluzia că co’chilu’ a crescut mare (vorba vine), şi realizează ce i se întâmplă (iar vine vorba) şi ar tre’i să ne cumpărăm un conifer natural, autentic şi eco, cu cetina tot verde şi cu miros de brad. Decât că l-a însărcinat pe patriarhu’ fomeliei, recte mon pere, cu achiziţionatu’ verziturii. Şi ‘ăl bătrân s-a conformat. De vr’o două săptămâni. Şi săptămâna trecută s-au deplasat pe patru roate (‘ăl bătrân şi coniferu’) înspre domiciliu’ subsemnatei. Amu’, tre’ să vă zic ca, de când mă ştiu, mon pere n-a cumpărat un brad ca lumea. Şi anu’ ăsta n-a făcut dispensă de la regulă. Că să vă spui. Ne apucarăm noi, cu avânt muncitoresc se împopoţonat … bradu’. Şi l-am văzut io că’i cam chel şi că verdele bate rău de tot înspre galben, da’ am zis să nu-i stric plăcerea soru’mii. Partea proastă e că, după ce am pus instalaţia şi vro’ 10 gloabe juma’ de cetină tot verde era pe covoru’ albastru şi jumatea ailaltă se ţinea cu dinţii de crengi. Da’ n-a durat mult. Că_când a venit vremea să admirăm mirobolantu’ şi nemaipomenitu’ nostru brăduleţ brăduţ brăduţ, susnumitu’ putea să fie şi prun la origini, că nu-şi dădea nimeni seama. Adicătelea aveam o adunătură de crengi plină cu gloabe şi un covor placat cu ace de brad. Concluzia: şit, o luăm de la capăt. Drept pentru care am recurs la soluţia de anu’ trecut, adicătelea brad de plastic şi spray cu miros de pădure. Mno, cel mai hepi în toată povestea asta a fost nepoate. Că a reuşit şi el să plimbe globurile cu roaba şi să spargă un glob şi să se holbeze la instalaţia de pom şi să mănânce bomboane fără să’l vadă mumă’sa. Şi acu’ tre’ să vină moşu’. Că aşa i-a promis tac’su, că dacă face bradu’ frumos vine moşu’.

Tu ce brad ţi-ai luat?

PS, apropos, hai Crăciun fericit!

Toată povestea a început cu o prezenţă misterioasă, dimineaţă pe la vr’o 7 juma, lângă patul meu. Prezenţa n-a ţinut cont de faptul că io am adormit pe la tri drăguţă dimineaţă, şi a început a glăsui: „Scoal’ tu, că a sunat tata. A zis că-i senin!” Asta însema că’i nasol. Tre’ia să mă deplasez înspre domiţiliu’ din bolentinu tatălui propr’etate personală. Mno, amu’, ‘ăi de mă cunosc ştiu că îmi face o deosebită (ne)plăcere chestia asta. Până mi-am băut cafeaua am negociat cu_cumnatu’ din doatre mijlocu’ de transport la întoarcere. Că acu’ vr’o săptamână am prins din zbor o discuţie din care am priceput că susnumitu’ cumnat ar cam vrea să scape de maşină şi să o exileze la Gheboaia city. Şi io îs în stare să fac multe, da’ excursiile cu rablele lu’ Codreanu îs mult peste puterile mele. După ce s-a jurat că NU ne întoarcem cu rata, am plecat. Adică am plecat după vr’o juma de oră, ca am stat cuminţi până s-a dezgheţat parbrizu’ de la maşină.  Drumu’ beton. Adică ingheţat bocnă cu garnitură de zăpadă prin unele părţi. Maşina lu’ cumnatu’, lojic, în sandale. Noroc că pe tot drumu’, dacă’i liber tre’ să pună frână în două locuri mari şi late: într’o curbă şi în faţa casei. Eh, toate au fost bune şi frumoase până pe la 10 când stimabila ma mere mi-a aruncat din zbor că „aveţi autobuz la unu”. Cre’ că m-am schimbat la faţă, că săraca a dispărut instant. Partea cea mai proastă e că, la un moment dat, din motive independente de voinţa mea, a trebuit să fac o excursie la budă. Ştiu că nu vă prea interesa dar………… suntem in secolu’ computerelor maşinilor şi maşinăriilor de tot felu’, în draga de Românica (ţară super civilizată de altufel), la dooj’ de kilometrii de ditamai Braşovu’, la minus multe grade, şi io a tre’it să mă duc la budă în fundu’ curţii, adică într-o chestie de lemn, cu coperiş de tablă. Că la Gheboaia megalopolis servim tembeliziune prin cablu, interneţi, sateliţi şi alte chestii de gen, da’ pula gaz şi pula canalizare. Amu’ vă daţi seama că moralu’ meu s’a cam dus… de suflet. Şi vroiam acasă. Decât că mon pere avea alte planuri. Adică se ne aducă el (pe mine, pe ma mere şi pe cumnatu’ din dotare) acas’. Da’ mâine, că azi mai aveam ceva de lucru. Motiv pentru care pe la 12 juma’ s-a volatilizat. Că a promis că ne duce până la autobuz. A apărut pe la 1 fără 10 şi avea treabă nevoie mare. Decât că a uitat că pe mine, dacă mi-e frig şi somn, nu-i chiar bine să mă contrazici. Şi după ce s-a făcut că nu mă aude de vr’o 3 ori când i-am zis că pierd autobuzu’, am intrebat-o pe ma mere unde sunt cheile de la maşină. Fază la care toţi s-au cam înverzit la faţă. Că io nu m-am mai urcat la volan de 12 ani şi am şi carnetu’ expirat de 2, şi n-aveam nici actele la mine. Partea bună e că atunci m-a băgat în seamă şi ăl bătrân. S-a urcat în maşină şi ne-a dus. Până acas’. Chestie pe care putea s-o facă liniştit şi două sau trei ore mai târziu, dar, deh, te pui cu căpoşii?!

Partea bună e că am primit canaaaaaaaaaaaaaa ieri. Mulţam Călin. Şi  Sebi. Şi scuze că n-am rămas la concert. Da’ aşa păţeşti cân schimbi hainele şi nu-ţi goleşti buzunarele: pleci fără bani de acas’.

Mno, hai sănătate!

După cam o lună de zile în care mi-am văzut casa pe gogu strit viu, că pe viu n-am prea putut, a dat ‘ăl de sus de am reuşit să stau şi eu de vorbă cu sor’mea faţă în faţă. Că doar stăm în aceeaşi casă, da’ vorbim mai mult la telefon. Eh, din vorbă în vorbă, aflai şi eu care e starea naţiunii, da’ cel mai important, aflai că la mine acas’ e război din cauza mea. Adică nu chiar din cauza mea, din cauza ţigărilor mele. Că io fumez în bucătărie. Motiv pentru care uşa de la cămară e aproape tot timpul deschisă. Iarna. Că vara e deschis geamu’. Până nu s-a mutat sor’mea şi compania înapoi acas’ n’avea nimeni nici o problemă cu chestia asta. Partea proastă e că a răcit prinţu’ mostenitor al familiei şi cineva  ajuns la concluzia că io’s de vină că las uşa de la cămară deschisă. Şi s-a negociat în familion, cu urlete şi ţipete, în absenţa subsemnatei alt loc de fumat. Adică sor’mea mă trimit să fumez în dormitor şi mama zice că VETO. Că dacă fumez la mine în cameră intră fumu’ la ea în cameră şi nu poate să doarmă. Şi i-a venit lu’ sor’mea o idee relativ genială. Adică cică hai să facem schimb de camere. Că_camera ei e relativ separată de restu casei. Şi dacă facem schimb de camere po’ să fumez în cameră far’ să deranjez naţiunile conlocuitoare. Decât că se iezistă o problemă: tre’ convins cumnatu’ din dotare de urgenţa şi necesitatea schimbării. Amu’ io n-am nici o problemă cu chestia asta atâta timp cât schimbul se face când NU’s acasă, chestie pe care i-am comunicat-o şi soru’mii. Şi mai am două pretenţii: vreau dulapu’ şi calculatoru’ în cameră. Chestie cu care toată naţia are o problemă. Bine, nu cu dulapu’, cu calculatoru’. Că_când mi-am tras io ţavă de net în copilăria mea (ne)fericită l-am lăsat pe nenea de la isepeu să-mi tragă cablu’ prin tocurile de la uşi, ceea ce înseamnă că nu tot să mut pisiu cu net cu tot decât dacă maltratez cablu’ sau tocurile de la uşi. Amu’ om trâi ş’om vide’ dacă îmi schimb sau nu domiţiliu, da’ aşa, preventiv, are careva cleşte d’ăla de mufat cable? Că îmi face impresia că n-o să mă lase nimeni să tai tocurile de la uşi.

Ceasuri bune!

După ce l-am făcut neam prost anu’ trecut, bag de samă că Moş Nicolae şi-a schimbat vag atitudinea, şi anu’ ăsta chiar mi-a adus cadoaie frumoase. Adică: gala pentru super voluntari şi premiul de cel mai voluntar Colors, dar şi zăpadă şi o inspiraţie groaznic de proastă în alegerea papucilor, motiv pentru care încă mă dor picioarele, vernisajul expoziţiei 1001 culori şi o reîntâlnire cu copii din tabără, interviuri pe la tv şi două partide de vorbit la microfon, care mi-au plăcut enorm (NOT). Asta ca să nu vă spun de portocale, mandaine, ciocolată, turtă dulce şi alte nimicuri de gen, care momentan se odihnesc bine merci în stomacu’ nepotului propr’etate personală.

Partea prostă e că, dacă nu l-am lăudat la timp, moşu’ despre care vorbim s-a gândit azi să-mi tragă o sperietură. Că am venit, copil cuminte, acas’ şi visam o relaxare lângă o cană de cafea. Motiv pentru care am umplut filtru cu apă, am pus cafea, mi-am aprins o ţigară să nu mă plictisesc până se gată cafeaua, am apăsat pe buton şi………… cam atât. Că filtru’ meu n-a vrut sub nici o formă să-mi arate botonu’ roşu, semn ca a pornit şi că urmează să-mi facă_cafeaua. Primu’ gând a fost ceva de foaaaaaaaaaaaaaaarte dulce la adresa moşlului. Al doilea gând a fost să mă întorc în preistorie şi să-mi fac o cafea la ibric. Ceea ce am şi făcut, decât că în loc de cafea a ieşit o zamă neagră cu gust de zoaie. Era cât pe ce să mă apuce depresiile, dar a venit mama. Şi după ce m-am plâns juma’ de oră (a se citi am făcut o criză de isterie) că nu-mi merge filtu’., a apăsat mama pe boton şi……… a pornit.

Amu’ am rămas cu o dileamă: nu mă mai place filtru’, sau Moş Nicolae se răzbună?!