Punct de vedere

Probabil că din lateral arăta altfel…

Hai sănătăţuri!

Reclame

Sport = sănătate

Decât că sporturile naţionale la români îs băgarea în samă şi datu’ cu părerea. Chestii care mie îmi cam distrug nervii. Mai ales când subsemnata devine subiect de discuţie. Că nuş’ dacă aţi aflat, dar ne-am scos culorile in târg. Şi după ce s’a gătat târgu’, am primit bonus o plimbare prin Piaţa Sfatului + concert by Filarmonica Braşov + vizionat floricele. Da’ doar vizionat floricele, că bani de cumpărat sufletu’. Şi a fost fromoooooooooooooooos până am ajuns acasă. Adică până a ajuns sor’mea acasă. Că draga de ea era cam verde-albastră.  Şi mă întreabă dulce:

„Ai fost prin centru azi? „

Deci da. Întrebare stupidă din partea soru’mii, că draga de ea ştie (sau ar trebui să ştie) că drumu’ meu de la muncă_către casă trece prin toooooooooot centru’ vechi.  Şi ar mai fi trebuit să ştie că de două zile bântui prin centru la ore cam neobişnuite pentru mine. Şi eu ar fi trebuit să ştiu că în 5 minute petrecute în Piaţa Sfatului e imposibil să nu mă vază v’un cunoscut. Eh, asta de obicei nu-i o problemă, da’ când cunoscutu’ suferă de curiozitate şi idioţenie crasă, şi mai are şi număru’ de telefon al v’unuia din neamu’ meu, problema devine cel puţin enervantă. Că, am aflat după ce m-am întors acasă, că în toată adunătura de azi se afla, pe undeva şi scumpa de colegă de muncă a soru’mii. Mno, io n-am văzut-o, da’ ea pe mine da. Şi se apucă ‘telighenta s’o sune pe soru’me să’i spună, vezi doamne, că le’or virat lefurile pe carduri. Da’ dacă tot o sunat a ţinut s-o anunţe că eram cu unu’ în oraş. Şi domnu „unu” avea aparat de fotografiat cu d’aia lungă şi groasă.  Şi biata soru’mea s’a blocat. Că e doamnă cu acte în regulă şi nu înjură. Nici eu. ‘ga’v’aş sârmă în nas de ţaţe.

Hai sănătate!

Sărbătorile

dăunează grav sănătaţii. Mentale.

Că după cum bine ştiţi, pe mănoasele plaiuri mioritice, zilele de sărbă(u)toare se serbează mai ales prin repaus la pat. După o prealabilă inbuibare cu oaresce alcoale şi mâncări greţoase. Amu’, n-am nici o problemă (ok, aproape nici o problemă) cu chestia asta, decât că, rumânu’ când are prea mult timp liber  se apucă de gândit. Şi dacă mai are şi un ban pitit pe undeva se apucă de trimis mesaje prin eter, care mesaje aterizează din când în când prin câte un telefon (vorba vine) mobil. Lucru care pe mine mă face să păţesc…. chestii.

Că par exaplă, ieri drăguţă dimineaţă mă opreşte un coleg pe hol. L-am văzut eu că se uită cam strâmb la mine, da’ am presupus că’i de la oboseală. Şi după ce m-a studiat vr’o 5 minute şi bag de samă ca se pregătea să sune vr’un psihiatru’, mă întreabă:

„Auzi, tu mi-ai trimis mesaj?!”

„Ăăăăăăăă. Nu!”

„Hai tu, sigur? Că scria Carmen…”

Zic „N-am credit. N-am fost eu…” Şi plec. Omu’ a rămas vag buimac da’ m-a lăsat în durerea mea. Amu’ mă întreb ce dreq zice mesajul despre care facem vorbire, că omu’ totuşi se uita prea  ciudat.

Eh, azi drăguţă dimineaţă, păţesc una mai frumoasă. Că nu’ş’ dacă v-am spus, da’ io îmi fumez tigara de dimineaţă lăngă intrarea principală din fabrică. Chestie care mă ajută să fac inventaru’ tututlor colegilor care întârzie, şi să mă mai trezesc cu câte o informaţie care mă bagă instant în depresii.  Mno, azi drăguţă dimineaţă, când savuram bunătate de tiutiun, dau cu ochii de o colegă care zâmbea cam galeş la mine. Şi când s-a prins că am sesizat-o se apucă să urle din mijlocu’ străzii:

„Carmeeeeeeeeeeeen, casă de piatrăăăăăăăăăă!!!!!!!!!!!”

Mie mi-a stat cafeaua în gât, şi fumu’ de tigară, şi aeru’ curat de munte combinat cu ceva gaze de benzine şi monoxid de carbon şi întreb ca_co’chilu’ mic şi neştiutor:

„Fă, te’ai tâmpit?! Cum adică_casă de piatră?”

„Ăăăăăăăăă, păăăăăăăăăăi, mi-a trimis fi’e’mea mesaj, şi mi-a zis că te măriţi.”

„Nu era vorba de mine…”

„Hai tu, sigur? Că scria Carmen…”

Drept urmare, vă rog io gigea de tot, nu mai scrieţi Carmen în mesaje, că cine ştie pe la ce cunoştinţă d’a mea ajunge, şi poate mă trezesc mutată la Polu’ Nord.

Hai sănătăţuri!

Nedumereli

Doamnelor, domnişoarelor, bă băieţi. Io de când mă ştiu pe pământu’ ăsta am fost un pui de Gigi Contra. Adicătelea nu’s în stare să fac o chestie că „aşa se face”. Carevasăzică îmi tre’ un motiv bun. Şi cum mă întreba Maman pe feisbuc azi drăguţă dimineaţă dacă n-am chef de şmotru în plus (ceea ce n-am) mi’am adus aminte de o nedumereală mai veche de a mea. Adică… de ce se face curăţenie generală înainte de sărbători (oricare ar fi ele)? Că pricep că tre’ făcut şmotru…. câteodată. Da’ nu pricep de ce înainte de oaresce sărbătoare. Că românu, bine, de cele mai multe ori românca, se apucă de întors casa cu curu’ (scuzaţi cuvântu’ casă) în sus cu o săptămână înainte de sărbătoarea ce urmează a fi sărbătorită, şi râneşte de’i ies ochii, după care…. cu vr’o doo zile înainte de sărbătoreală se apucă de făcut mâncare. Şi face românca mea vr’o tri feluri de ciorbe, şi fripturi, şi sarmale, şi vr’o  zece prăjituri. Că să fie. După care mai râneşte o zi în bucătărie. Că vorba ‘ceea: trubuie să fie lună tot. Dupe care urmează sărbătoarea. Care de obicei se lasă cu chefuri, vizite, musafiri, mese întinse… bla blauri şi, lojic mizerie. Motiv pentru care, casa tre’ întoarsă din nou cu susnumitu’ deriere în sus, şi rânită din nou. Şi tr’e sortată mâncarea din frigider.  Şi parte din ea ajunge la gunoi, că nu-i mai tre’ nimănui. Apăi asta nu se numeşte „Co’perativa munca in zadar”? …

Şi ce nu mai pricep iar, e de ce-i apucă pe rumâni bisericeala tot înainte de sărbători.  Da’ asta e altă mâncare de peşte. Şi subiect pentru altă poveste.

Hai sărbăutori fericite!

Aterizare bruscă

cu picioarele pe pământ.

Cre’ că v’am mai spus mai dedemult că mie îmi face o deosebită neplăcere să mă duc la cumpărături. Mai ales când tre’ să-mi cumpăr papuci şi ţoale. Asta deoarece bicoz am o fixaţie bine fixată apropos de ce consider eu chestii cumpărabile. Care chestii tre’ să fie simple şi clasice. Care nu se prea iezistă prin magazinele noastre. Plus că n-am răbdare să mă plimb prin magazine. Asta trecând peste faptul că dimensiunile mele ie impresionante tare de tot, şi după părerea comersanţilor din satu’ meu muierile e de obicei uscate răăăăăăăăăău, motiv pentru care mai toate ţoalele îs făcute pentru copii sau scheleţi (no offence).

Eh, partea proastă e că din când în când e musai necesar să mă apuc de colindat magazine. Ca par iezamplă săptămâna trecută, când m-am hotărât io că vine vara (să nu mă contraziceţi că fac urât). Mno, la mine vine vara când mă gândesc io în sinea gândului meu că ar tre’i să renunţ la nădragi la dungă+ botine cu toace şi să trec la blugi & adiaşi/teneşi (pneumaţi) după caz. Decât că blugii mei frumoşi şi indigo pe care i-am stresat anu’ trecut au decis să mă părăsească pe la sfârşitu’ toamnei, când s-au îndrăgostit brusc şi dintr’o dată de una bucată cui plasat strategic pe un scaun.  Şi s-au îndrăgostit aşa de tareeeeee, că când am vrut să-i despart o bucăţică a rămas agăţată de cui, şi io am rămas cu aerisire iezact pe derierele meu simpatic. Motiv pentru care, anu’ ăsta, în vederea schimbării lu’ anotimpurile a tre’it să-mi cumpăr blugi. Amu’, io îs client fidel la una bucată magazin ambulant care se numeşte Ildiko, şi care o dată pe săptămână face vizite comerciale în ţara vecină şi prietenă Maghiaria. Şi dacă am nevoie de ceva ţoale, îi explic femeii ce model/culoare/preţ/dimensiune mă coafează şi tanti se execută. Numa că de vr’o doo luni mă rog de ea să-mi facă rost de neşte blugi, şi tanti se fofilează.  Drept urmare, m-am înarmat cu ceva răbdare şi cu ideea  că mai mult de 50 de lei nu dau pe nădragi, şi m-am cărat unde ştiam io că ie multe multe multe chestii care vând blugi. Adică în piaţă la steagu’. Partea proastă, proastă, proastă de tot, e că io mi-am luat ultima dată nădragi de la magazin (bine, era tarabă) acu’ vr’o 5 ani, pe vremea când mă căra ex fostu’ după el să se înţolească.  Şi de atunci nici n-am mai trecut prin susnumita piaţă.  Şi am descoperit cu stupoare, vineri pe la 6 că respectiva piaţă nu se mai iezistă. După care am descoperit că blugi la 50 de lei există…. pe la secănd henduri. Că în maigazine…. mai pardon. Şi după juma’ de oră de flendurit prin zonă am descoperit pe un’ s-au mutat milioanele şi milioanele de blugi de care dădeam cu capu’ când căutam te miri ce printre tarabe. Şi cam la ultima dugheană am descoperit o tanti care avea ţoale (şi) pentru dinozauri. Şi care mi-a făcut reducere de 5 lei la nădragi.  Şi mi-a zis să mai trec pe la ea, că mai aduce şi alte modele de blugi. Da’ am o vagă idee că până mai ajung pe acolo o să se schimbe preţurile suficient de mult încât să mai fac un şoc.

Hai sănătăţuri!

Şi nu ieşiţi din casă între 12 şi 17 că’i caniculă. Sau nu…..