Viaţă grea

Dragi tovarăşi, tovarăşe şi pretini, grele vremi am ajuns să vieţuiesc. Nu, azi n-am de gând să vă toc creierii cu faptul că de luna viitoare pot să fug în lume că n’o să mai am cu ce să-mi plătesc dările pe la bănci şi alte chestii (Emile, numa’ bine îţi doresc cu ocazia asta. Şi ţie Trăienică). Problema pe ziua de azi sună puţin altfel şi e vag roeuse. Că fiind vară, şi cumnatu’mio neavând ce face acas’ la el, şi-a propus să-mi distrugă mie visele de conţed liniştit şi făr’ de lovele pe mănoasele plaiuri mioritice, la etaju’ 4. Şi s-a apucat de zugrăvit. Că ţâcă (recte nepoate) începe grădiniţa din toamnă, şi se mută cu căţel şi purcel pe capul subsemnatei cândva pe la începutul lui septembrie. Şi a început de săptămâna trecută, când a zugravit dormitorul în care vieţuiesc ei în timpul liber. Acu’ nu ştiu exact ce meteorit i-a lovit (pe el şi pe soru’mea, care este) că şi-au vopsit camera juma’ portocalie (adică portocaliu’ de la o rangă) şi juma’ roşie (adică roşu ăla de pe steagu’ nostru’i scris unire). Nu m’a deranjat chestia asta atâta timp cât puteam să inchid uşa de la camera respectivă şi s-o bat în cuie. Partea proastă e că, azi pe la vr’o paisp’ce trecute fix mă trezesc acas’ cu susnumitu’ cumnat şi susnumita soră. Şi cu o tonă de chestii în plase, cutii şi găleţi. Şi am aflat că azi avem (mai mult ei decât eu) program administrativ – gospodăresc : zugrăvim holul de la intrare şi bucătăria. Am tratat problema pe sistemul: eu mă închid în cameră şi voi faceţi borş, până când am rămas făr’ de elixirul vieţii (a se citi cafea), motiv pentru care am fost nevoită să fac o excursie până în bucătărie, împotriva voinţei mele. Şi mi-am adus aminte de coşmarurile mele din copilărie. Că al meu tată (dea’ lui ăl’ de sus sănătate) avea o problemă cu culoarea roz. Şi eu la fel, da’ problemele erau vag diferite. Carevasăzică, de câte ori zugrăveam apartamentul negociam (a se citi urlam unu’ la celălalt) culoarea din dormitorul subsemnatei. Ăl bătân era ferm convins că_camera tre’ să aibă pereţii roz, că doar era cameră de fete şi io eram ferm convinsă că fac icter mecanic dacă văd pereţi roz. Că era camera mea şi trebuia să aibă pereţi albaştrii. Şi de obicei o dădeam la pace: verde (nici eu nu văd legătura, da’ trebuia să mă limitez la paleta coloristică a zugravului).

Revenind la cafeaua şi bucătăria zilei de azi, ce culoare credeţi că au pereţii? Deci da, roeuse. Da’ nu e roeuse că aşa era intenţia. E roz că_cumnatu’mio a combinat portocaliu o rangă cu roşu drapel şi a ieşit……..ceva. Care ceva pe pereţi e un portocalio-roeuse-chiloţiu.   Amu’ aş putea să trăiesc cu chestia asta atâta timp căt pot să trec prin zonă cu ochii închişi. Partea proastă e că_când e mama acasă (adică de duminică seara până vineri dimineaţă) tre’ să fumez în bucătărie. Pe cale de consecinţă, dacă încep să reacţionez aiurea să ştiţi că nu’i vina mea. Pereţii sunt de vină.

Eh, şi bomnboana de pe colivă, oricât de tare mi-ar urla Ăia în urechi (look up and press play) tot mai răzbat din bucătărie ceva ritmuri de Guţă. Vorba lu’ Vania: Futu-i!

PS, nu mă ia careva de suflet?

Reclame

Tati, daaaaaaaaa

de unde vine apa aia? Şi acum de ce nu mai curge?

Colorează-ţi comunitatea! 1001culori.ro

1001 culori şi poveştile lor

1001 culori și poveștile lor.

Mici crâmpeie ale existenței a două orașe transilvănene similare și totuși atât de diferiteCare sunt culorile care definesc un oraș baroc? Dacă ne referim la centrul istoric, vom găsi o multitudine de culori care zugrăvesc zidurile pline de istorie. Dacă ieșim prin cartiere, o să ne aducem aminte de celebrul refren: printre blocurile gri… ce-i drept, multe au început să se coloreze, de când cu reabilitatea termică… să fie însă suficient pentru a colora și viața celor care trăiesc în ele?? Arhitectură și istorie. Două elemente importante care definesc atât Brașovul, cât și Sibiul. Evenimente diverse. Care colorează atmosfera de-a lungul anului. Prețuite sau blamate, în funcție de preferințele fiecăruia. Oameni. Tineri, vârstnici, copii. Relaxându-se sau lucrând. Și viața. De zi cu zi.

Acest blog folosește fotografia pentru a crea o dezbatere în jurul culorilor care definesc cele două orașe. Nu este un proiect artistic, pozele sunt de amatori, dar pentru noi au o valoare deosebită: aceea de a fi instantanee ale unei zile obișnuite, din două orașe interesante pentru tineri și nu numai. Pot fi poze serioase, pot fi hazlii sau ușor ironice. Dintr-o zi cu soare sau dintr-o zi ploioasă. La fel cum se întâmplă și în viață.

Cu ajutorul vostru vrem să găsim cele 1001 poze definitorii pentru Brașov și Sibiu. Să povestim despre ce ne inspiră, să dezbatem dacă sunt sau nu reprezentative. Și pentru aceasta avem 100 de zile la dispoziție. Începând chiar din acest moment.

Buei!

Am io probleme sau wordpressu’ merge ca vaca în ultimu’ timp?

Pune-te in papucii lor coloraţi

Încalță-te cu ei și trage o fugă prin iarba umezită de rouă… poți face două tumbe, te poți juca de-a v-ați ascunselea sau sărind într-un picior, cu gura până la urechi, poți doborî un nou record… al celui mai fericit copil din lume, care se află în vacanță la țară!

O parte din copiii din cartierul Tractorul din Brașov nu au fost plecați niciodată într-o tabără. Pentru alții este pentru prima dată când vor pleca de acasă, într-o vacanță adevărată, în care joaca se află în centrul atenției. Tu ne poți ajuta să îi trimitem în vacanță așa cum odinioară părinții tăi te trimiteau vara, la țară, la bunici! Ne poți ajuta cu o donație care să acopere o zi sau o săptămână pentru un copil din cei 30 care încă nu au costurile asigurate. Ne poți promova pe facebook, pe twitter sau pe blogul tău, astfel încât dorințele acestor copii să ajungă la persoane care îi pot ajuta. Ne poți dona jocuri pe care tu nu le mai folosești.

Pune-te în papucii lor și ajută-ne să îi trimitem în vacanță!

Nedumereală de sâmbătă seara

Ăăăăăăăăăăăăă, îmi explică şi mie cineva legătura?

Servicii de rahat în Braşov

Astăzi, Banc Post sucursala Piaţa Sfatului.

Carevasăzică (unii dintre voi ştiu povestea) ai mei părinţi au un credit la susnumitul Banc Prost, pe care îl plăteşte subsemnata.  Şi azi mi-am deplasat fizicul impresionant inspre agenţia lor din Piaţa Sfatului să le mai dau nişte bani. Nu mă încânta foarte tare ideea, dar deh, scadenţaru’  mă anunţa că duminică cel târziu tre’ să am rata plătită. Numa’ că_când am ajuns la bancă vad că ghişeu’ lu’ tanti la care plăteam rata e cam gol. Un nenea care domicilia cu biroul vis-a-varză mă întreabă:

„Aveţi de plătit rata?”

„Da.”

„Aşteptaţi puţin, colega vine imediat.”

Tensiunea mea arteriala a început să crească, dar îmi propusesem să fiu calmă. După vr’o 30 de secunde apare o tanti care îl intreabă pe nenea dacă i-a spus doamnei că trebuie să mai aştepte puţin (doamna fiind eu care eram în încăpere). Tensiunea mea ajunsese deja la cote relativ alarmante, dar îmi propusesem să fiu calmă. Şi o întreb pe tanti:

„Ce înseamnă puţin?

„Aaaaa, păi vreo 20 de minute.”

„De ce?”

„Păi colega e în pauză de masă.”

În momentul ăsta tensiunea mea arterială a dat cu capu’ de tavan şi calmul meu s-a dus ‘lii de suflet. Şi mă trezesc şi eu vorbind:

„Pe uşă scrie că aveţi program de la 9 la 17. Nu scrie nicăieri de pauză de masă.”

„Păi da, dar în contractul colectiv de muncă e specificat că avem 30 de minute pauză de masă.”

„Păi sincer nu mă prea pasionează pe mine pauza voastră de masă în condiţiile în care vă holbaţi la mine (singurul client din bancă_care este) 4 inşi şi eu tre’ să-l aştept pe al 5-lea (poftă bună madam) 20 de minute. Că n-am timp să stau 20 de minute să vă pice vouă bine mâncarea.”

„Atunci puteţi să plătiţi rata la altă sucursală.”

Chestie pe care am s-o fac. Dar mâine, când cu puţin noroc o să dau peste vr’o dom’şoară care nu se şterge la gură în timp ce vorbeşte cu mine. Şi sper să nu mai nimeresc în pauza de măsa. Pardon, masă.

Acu mă mai întreb o chestie: asta o fi politica băncii, sau am nimerit eu peste niste angajaţi sictiriţi?

Atât de marţi,

Şi atât de 13 ….iar……….

Carevasăzică: de luna viitoare mă distrez cu 25% mai puţini bani şi 16 % mai puţine bonuri (azi am primit hârtia care ne învaţă cum să tăiem lefurile şi ce să facem cu banii care ne rămân), tanti de la asociaţia de propr’etari mă dă în judecată (bine, pe tata nu pe mine) că nu i-am plătit fondu’ de reparaţii, cumnatu’mio e în concediu de luni şi se apucă de zugravit la mine acasă, ceea ce înseamnă că se mută cu căţel şi purcel pe capu’ meu, joi tre’ să plătesc o datorie de 100 de euroi pe care nu-i am şi vineri tre’ predat bilanţu. Da’ de altfel mi-e numa’ bine.

Hai sănătate.

Wishful thinking

De o bucată de timp, să tot fie vr’o lună, am parte numa’ de şefi isterici. Că să vă spui. M-am întors din Sibiu, senină, prin 20 ale lu’ iunie. Şi pe 21 m-am dus la muncă, unde am început un program intensiv de futai. Da’ numa’ la creier. Motiv pentru care, cam pe miercuri, am agăţat un amic şi ne-am cărat la o bere şi (o speranţă de) relaxare în crâşma vinerilor mele. Acolo, surprizăăăăăăă, patronu’ era ciufut şi urla la ospătari. Motiv pentru care mi-a stat berea în gât. Da’ mi-am zis că toată lumea are o zi proastă. Da’ trece.  Da’ de unde. Că în vinerea respectivă situaţia era neschimbată. Şi am sperat că totuşi e doar o perioadă mai proastă. Şi încă mai sper. Da’ minteni se face o lună de când a început „perioada proastă” şi bag de samă că nu se mai termină.  Şi m-am apucat să sun o prietenă. Că mă gândeam că poate  am eu probleme de percepţie. Decât că discuţia a fost scurtă rău: „E nasol. Te sun eu. Mergem la o cafea şi-ţi povestesc”. Carevasăzică, acu’ ma cam tentează sp fac ce zice nenea ăsta:

numa’ că am rate de plătit.

Criză

Am avansat. Azi am trecut peste criza financiară care a binevoit să-mi golească buzunarele puţin mai repede decât mă aşteptam şi am trecut sistematic la crize de isterie. Că să vă spui (dacă nu ştiţi deja). Io mi-s contabil, şi-mi toc nervii, timpul şi vederea într-un spital de pe verzile plaiuri mioritice. Şi ultimele două luni au fost luni de mari mişcări tectonice în bazinul bugetar, da’ mai ales în groapa sănatăţii. Că nenea Ministeru’ de boală s-a  dezis de spitale şi le-a trimis la mătuşa administraţie locală să se spele pe cap cu ele. Nu că m-ar deranja foarte tare situaţia, în condiţiile în care o să am aceeaşi leafă pentru aceeaşi muncă (ceea ce, logic, n-o să se întâmple), numa’ că, cu ocazia asta am avut ceva mai mult de muncă (deh, trecem peste) şi am avut ceva legislaţie de citit. Asta pen’ că, fiecare cutremur vine cu teancu’ lui de legi, ordonanţe, regulamente şi alte hărtii făcute degeaba. Şi eu nu-s în stare să citesc legi. Că logica mea e puţin căzută în cap, da’ logica ăstora de fac legile e mai varză decât a mea. Par exemple, mă apuc de cetit o ordonanţă de urgenţă (n-am priceput urgenţa), care îmi dă peste nas de la primul rând: Art 1 se modifică art 120 al 2 din legea lui Ohm, care va avea următorul conţinut: o să-mi bag…… picioarele (că bani nu mai am). Drept urmare, căutăm legea lui Ohm, căutăm articolul 120, aliniatul 2, care spune de fapt că modifică art 5 al, 2 din legea gravitaţiei. Ceea ce mă face să caut legea gravitaţiei, să caut articolul 5, aliniatu’ 2, care aliniat modifica articolu’ 13 aliniatu’ 22 din teorema’ lu’ Pitagora, care modifică articolu’ 33 aliniatu’ 150 din siru’ lu’ Fibonacci, care modifică articolu 3 aliniatu’ 1  din legile luz Murphy care modfică ………. pe ‘zda mamii lor că m-am tâmpit. Carevasăzică, bă băieţi de pierdeţi timpu’ şi ne tocaţi banii prin Parliament, când schimbaţi o lege, de ce mama naibii nu o publicaţi cap -coadă şi nu scrieţi clar ce vreţi, să nu se mai chinuie nea’ Gheo de la coada vacii (recte io) să priceapă, şi-l trimiteţi pân’ la tabliţele lu’ Moise să-şi dea sama ce vreţi?

PS, caut un geniu, sau un idiot să-mi iesplice şi mie doo legi. Că io momentan mă simt puţin maimuţă.