Ca la nebuni!

Am patit ieri o chestie care (inca) ma face sa cred ca am luat-o pe aratura. Da’ rau.  Ca sa va spui. La mine la fabrica, status quo-ul birourilor e cam asa: in capu’ scarilor pe dreapta e birou’ meu. Vis a vis de birou’ meu e secretariatu’.  Secretariatu’ asta e o incapere lata de vr’o 3 metrii si lunga de vr’o 6. Si are doo usi: una prin’ care se intra din capu’ scarilor si una pe peretele opus, care da intr-un hol pe care se afla birou’ managerului. Eh, Pe un al treilea perete mai e o usa care da in birou’ sefei propr’etate personala. Logica de om normal zice ca-i mult mai rapid sa-mi deplasez fizicu’ 10 pasi pan’ la birou’ sefa’mii decat s-o sun. Da’ asta se intampla foarte rar. Cele mai stupide chestii care mi s-au intamplat pana azi erau ceva de genu’: suna telefonu’

„Carmen, imi trebe situatia platilor.”

„Imediat”

Si……… i-o trimiteam pe mail. Chestia asta e groaznic de stupida dupa mintea oricui. Da’ ar fi de adaugat ca de obicei folosim aceeasi adresa de mail in chestiuni oficiale legate de munca.

Ieri insa, dupa ce-mi plimbai fizicu’ prin vr’o doo localitati adiacente (va pove asta maine), m-am intors la birou. Cum am fost tot pe fuga toata ziua am eram agitata si in viteza cand am ajuns. Ma duc sa-i dau raportu’ sefa’mii si….. ia-o de unde nu-i. Dau cu intrebatu’ la secretara care ma anunta intre doo telefoane ca-s in sedinta toti directorii.  Renunt la idee pe sistemu’ „si maine e o zi” si ma apuc sa-mi termin scriptologia, ca oricum mai era juma’ de ora pan’ la sfarsitu’ programului. Pe la far’ un sfert suna telefonu’:

„Buna ziua, sunt X(persoana importanta), vreau cu doamna Y(sefa’mea)”

„Aaaaaa, pai e intr-o sedinta. Va pot ajuta cu ceva?”

„Nu, ca vroiam sa vorbesc cu dansa.”

„Pai ii spun sa va sune.”

„Bine, da’ e cam urgent.”

Pun mana pe telefon si o sun pe mobil. Surprizaaaaaaaaa, ocupat. In vr’o 5 secunde intra sefa’me pe usa:

„Ce vrei ma?”

„Pai a sunat doamna X. Si nu mi-a zis ce vrea. Ca a zis ca vrea sa vorbeasca cu dumneavoastra.”

„Aaaaaa. Pai tre’ sa fie in legatura cu bla bla. Vezi ca-i prim my docu’. Le gasesti tu. Sun-o si vezi ce vrea. Daca nu te descurci, spunei secretarei sa ma scoata din sedinta.”

Deci, pun mana pe telefon si-o sun pe doamna X. Ii explic care-i problema si imi pune madam o intrebare de ma baga in ceatza. Mno……. pauza, sa vorbesc cu sefa’mea si va sun. In maxim 10 minute. Ma duc la secretara. Asta vorbea la telefon. Ii zic sa se duca s-o scoata pe sefa-mea din sedinta, si tuta o suna. De pe mobilu’ ei de servici pe mobilu’ de servici al sefa’mii. Colac peste pupaza secretara avea telefonu’ la incarcat. Si ca sa poci sa vorbesc a trebuit sa ma intind cat mi-s de lata peste birou’ ei. Si cum stateam io asheaaa si ma holbam la picioarele secretarei in timp ce vorbeam cu sefa’mea (in alta parte chiar nu puteam sa ma uit) bag de sama ca aud cam dublu. Ma chinui sa ma intorc in asa fel in cat sa nu-i scot asteia telefonu’ din priza si sa aud ce-mi zice sefa, si dau cu ochii de………. sefa’mea. Care era in spatele meu. Da’ noi vorbeam la telefon.

Acu’ va las, ca tre’ sa-mi continui plimbarile prin judet.

Reclame

Brrrrrrrr Brrrrrrrrr

Va spuneam mai acu’ cateva zile ca astia vopsira incredibila trecere de pietoni de langa fabrica subsemnatei. Si ca mai anu’ trecut au reparat strada care trece pe langa susnumita fabrica. Si m-am gandit io in sinea gandului meu ca toata povestea asta are ceva d’a face cu zilili brasovului si cu gramezile de turisti ce aveau sa vina sa vaza cum NU se calareste un cal. Numa caaaaaaaaaaaaaa…….

Azi dragutza dimineata ma deplasai inspre locu’ de dat cu sapa, dupe cum mi-i obiceiu’. Tot dupa cum mi-i obiceiu’ imi facui o cafea, m-am dat cu neste maglavais pe fatza sa nu-mi spariu colegele, am deschis geamu’ si mi-am aprins o tigara. Deh, efectivu’ e redus din cauza de contzedii de odihna, si nu-mi permit sa parasesc campu’ de lupta. Pe la 8 de dimineatza am mai fumat o tigara si am lasat geamu’ deschis. Ca se prevedea o zi frumoasa si calda si fara vant. Pe la vr’o 8 juma’ a inceput sa-mi cante suav, o serenada, una bucata fierastrau de asfalt.  Deci nu-i bine. Inchid geamu’, ma apuc de lucru’ si in vr’o juma de ora tace fierastrau’. Buuuuuuuuuuuun. Deschid geamu’, mai fumez o tigara si ma holbez la doreii de jos sa incerc sa-mi dau sama ce-au de gand. N-am reusit sa-mi dau seama fin’ca toti erau insirati pe gard si se holbau la bitumu’ proaspat taiat. Dupa vr’o ora juma’ a aparut artileria grea: pikameru’. Care pikamer mi-a tinut si ala serenade vr’o ora. Dupa care a tacut. Dupa care mi-am mai aruncat o data ochii pe geam si am vazut o gaura de vr’o 15 cm adancime, vr’o 20 latime si lungaaaaaaaaaaaaa cat troturaru’. Si doreii sapau de zor sa goleasca groapa. I-am lasat cu ale lor ca inca nu ma plateste nimeni pentru supravegheat lucrari pe domeniu public si m-am apucat de ale mele.  Pe la vr’o paisp’ce trecut fix imi mai arunc o data ochii pe geam sa descopar scopu’ susnumitei gropi. Si am descoperit cu stupoare ca doreii schimbau bordurile. DUPA ce se asfaltase strada. Si zice lumea ca io nu-s toata la cap.

Si se facu lumina!

Nus’ daca v-am spus, ca io mi-s fomeie batrana si ma lasa memoria, da’ cam acu’ vr’o luna…….. si ceva ramasei in bezna necunoasterii. Adicatelea bagai io de sama ca, din cand in gand becu’ din camera mea se credea stroboscop. Si cand i se punea pata incepea sa-mi faca cu ochiu. Pana intr-o zi cand m-a mancat in proverbialul dos si i-am zis lu’ cumnatu’mio, care a decretat sustinut de proverbiala pricepere la orice a rumanului:

„N-are cum!”

Si a aprins lumina. Rectific, a apasat pe intrerupator cu scopu’ de a aprinde lumina. Ca becu’ meu intrase in greva. Si-a bagat susnumitu’ cumnat nasu’ in lampa si a zis ca-i bun becu’. Drept urmare are ceva firu’. Da’ nu vede ce are. Si ca sa vada ce are tre’ sa scoata sigurantele. Si afara era intuneric. Si „Las’ ca vin sa ti-o fac intr-o zi pe lumina”. Cre’ ca daca mi-ar fi promis ca ma ia de nevasta in viata viitoare l-as fi crezut. Da’ povestea asta n-am crezut-o. Drept urmare m-am apucat de sapat prin cufaru’ cu amintiri uitate si mi-am descoperit veioza. Undeva dupa pat. Spre marea mea mirare era inca functionala. Numa’ ca are bec d’ala cu dulie mica, pe cale de consecinta emana o lumina chioara rau. Din fericire, lumina de la veioza combinata cu aia de la monitor erau suficiente cat sa nu-mi rup gatu’ la ceas de seara si sa po’ si io sa port o conversatie in timp relativ real pe mess.

Numa caaaaaaaaaaaaaaaaaaa, ieri pe la vr’o 6 ceasuri dupa amiaza pe cand ma conversam cuminte cu fratele din dotare si ma holbam inspre diverse bloguri, imi bate cumnatu’ in tocu usii. Ma intorc inspre el cu entuziasmu’ unui miel in vinerea mare, si-l vad zambind cam sadic:

„Inchide ala!” (ala fiind PC-u)

„Mno stai cinci minute.”

Deeeeeeeci, inchid toate programele care rulau cam fara sens, inchid PCu si ma car din camera. Dupa care cumnatu’ scoate sigurantele si…….. a facut el ceva. Numa’ ca dupa vr’o 10 minute, pe cand incepusem sa-mi rod unghiile de frica, vine mama si-mi zice:

„Cica e un fir rupt si tre’ sa sparga peretele.”

„Sa sparga ceeeeeeeeeeeeeee??????? Da’mi bag picioarele in el bec.”

Intre timp cumnatu’mio a facut vr’o 5 ture pana in bucatarie si inapoi. Pana cand decreteaza intr-un final:

„E rupt un fir!”

„Asa, siiiiiiiiiiiiiiiii?”

„Tre’ sa pun altu’!”

„Si ce te opreste?”

„Aaaaaaaaaa. Nimic.”

Eh, dupa vr’o juma’ de ora de la discutia asta, cumnatu’ propretate personala a cuplat sigurantele, a apasat pe intrerupator SI SE FACU LUMINA BAAAAAAAAAAAAAA, si nu mai tre’ sa ma chiorasc sa vad ce scriu. Yuuuuuuupyyyyyyyyy. ‘Dea ‘al de sus sanatate cumnatele (pana mi-i enerva iar 😈 ).

Junii Brasovului

Unu’ tanar:

100_3260

Unu’ batran:

100_3276

Un curcan:

100_3290

ok, doi curcani, ca asta-i prea simpatic:

100_3294

Un dorobant:

100_3304

Un brasovechean:

100_3316

Si ‘ ai frumosi:

Un rosior:

100_3348

Si un albior:

100_3359

Balanganeala

Se face ca din cand in cand, pan’ mirobolanta nostra tara, se balangane pamantu’. La propriu. Ultima data cand s-o intamplat asta a fo’ acu’ vr’o 4 ani …. parca. Ca nu-mi aduc bine aminte.  Da’ imi aduc aminte ca nu ma mutasem de mult in apartamentu’ in care inca imi mai petrec noptile. Si-mi mai aduc aminte ca nu ma obisnuisem inca atat de bine cu sunetele si vibratiile din juru’ blocului incat sa pot sa le ignor.  Ca sa va spui. La vr’o 10 metrii de blocu’ subsemnatei se iezista un pod care era folosit pe vremea respectiva pe post de ruta pentru tiruri. Si la vr’o suta de metrii (in alta directie) se iezista drumu’ de fier. Amu’, de cate ori trecea vr’un marfar ori vr’un tir mai ticsit vibra blocu’.  Ce-mi mai aduc aminte e ca, de la mine din camera se simteau mai bine marfarele si de la frate-miu din camera se simteau mai bine tirurile.

In noaptea cu pricina se facuse de amiaza noptii si io nu puteam sa adorm. Dintr-un motiv sau altu’ ma stresa groaznic de rau usa de la camera. Ca aveam usa d’aia cu geam. Care geam nu era fixat foarte bine. Si zdranganea daca era curent sau daca trecea vr’un tren mai hotarat. Si cand eram in starea aia ‘a mai dulce, cand ma toropea somnu’ si incepeam sa visez o inceput sa zdrangane geamu’ de la usa si sa ma legene cineva cu tot cu pat. Nimic iesit din comun avand in vedere cele mai sus mentionate. Da’ avand in vedere ca leganatu’ asta dura mai mult ca de obicei mi-a trecut prin cap ca astia de la CFR au ramas fara locomotive si au legat mai multe vagoane la trin. Dupa care mi-a trecut prin cap ca-i cutremur. Dupa care m-am intors pe partea ailalta si-am adormit. Da’ fericirea mea n-a durat prea mult, ca, dupa vr’o 5 minute mi-a sunat telefonu. Am deschis un ochi suficient cat sa vad numele apelantului. Era lover boy. Pardon, boyfriendu’ meu (aveam si ashea ceva pe vremea aia):

„Ce faci?”

„Dooooooooooormmmmmmmmmm!!!! Adica dormeam 😈 „

„Pai cum poti sa dormi?”

„Pai e miezu’ noptii. Dimineata ma duc la munca. Deci dorm!”

„Da’ a fost cutremur!!!!!!!!!!!!!!”

„Asa, si????????????”

„Pai cum poti sa dormi dupa cutremur?”

„Ca mi-e soooooooooomn!!!!!!!!!!”

„Da’ nu te-ai speriat?”

„De ce?”

„Pai a fost cutremur. Si noi am iesit in fata blocului.”

„De ce?”

„Ca a fost cutremur.”

„Da, A FOST. Si mie mi-e somn. Vorbim maine.”

„Tu cand o sa mori o sa mori in somn.”

A doua zi, gloata de muieri din birou discutau disperate despre cutremur. Si despre cum s-au speriat ele. Si despre cum una care statea la etaju’ 4 vazuse cum se misca blocu’. Ca ea era la inaltime. Si la ea la etaju’ 4 se simtise mai tare cutremuru’. Si cum si-au adus ele aminte de cutremuru’ din ’77 (sorry, eram scrisoare de amor pe vremea aia). Si cat de ciudata is io, ca pentru mine cutremuru’ a intrat la capitolu’ „fapt divers”. Pana s-a terminat isteria cu cutremuru’ (adica vr’o doo saptamani) io si frati’miu am fost ciudatii natiunii, fin’ca si susnumitu’ a avut aceeasi reactie ca si mine.

As’ara pe cand ceteam io linistita si ma gandeam ce bine mi-ar sta in balansoaru’ pe care-l vazui acu’ vr’o juma’ de an acas’ la un amic, am simtit ca incep sa ma legan. Si ma gandeam ca imaginatia mea devine mult prea bogata, da’ bagai de sama ca mi se misca perdeaua. Fara motiv. Si mi-a trecut prin cap ca s-ar putea sa fie cutremur. Da’ putea sa fie si un trin mai sanatos. Drept urmare, am cerut confirmari de la una bucata pr’etena care sta departe de surse alternative de vibratii terestre. Dupa care au inceput massurile „a fost cutremuuuuuuuuuur”. Hai pe bune, nu mi-am dat seama 😀

PS, cat de bou poti sa fi sa speli strada cand ploua?

Motanel

Multumesc din adancu’ sufletelului meu ‘al mare tutulor alora care mi-au tinut pumnii de am scapat intreaga pe ziua de azi. Ca gatai cu situatiile ciudate si pan’ prin 5 mai nu mai injur ISP-uri, programatori & stuff.

Deci, ajuns la institutia ierarhic superioara la birou’ de conta, dotata cu doo bucati dosare si cu o bucata sefa. Sefa-mea a plecat la un moment dat fin’ca avea de recuperat ceva hartoage de prin alt birou, si pe mine ma luara gagicile la intrebari. Si io dai si lupta, si lupta si dai, si …….. surpriza (sau nu) ……. gresisem o hartoaga. Si zice tanti:

„Trateaza cu nen’tu Ion sa te lase sa modifici hartia.”

Ma duc la nea’ Ion dotata cu fatza de catelush disperat:

„Domnu’ Ion, po’ sa modific ceva?”

„Baga-te si modifica.”

Ma ashez ca o dom’shoara ce ma aflu pe scaunu’ omului si era sa dau cu dintii de birou. Ca pozitia lui la birou era cat se poate de normala. Numa’ ca birou’ era facut pentru un om de inaltimea mea, si dom’ Ion are vr’o 2 metrii. Drept urmare, scaunu’ lui e foaaaaaaaaarte jos. Si cum ma chinuiam io sa scriptologesc ceva bag de sama ca sefa’mea cam mustaceste cand se uita la mine. Dupa care am realizat ca nu ajung chiar bine la taste & mouse. Termin ce aveam de facut, si intra sefa’mea la interviu. Pana am asteptat-o m-am pus pe studiat birou’ in care eram. Si am sesizat ca nea’ Ion scria foaaaaaaarte lejer si nu-l deranjea de nici o culoare pozitia tastaturii. Deh, are mainile mai lungi. Da’ cea mai cea chestie din tot birou’ ala era un bilet pus pe capsatorul susnumitului, care bilet zicea: „Capsatorul asta nu e „Motanel” sa se intoarca singur acasa. Asa ca, daca-l luati va rog sa-l aduceti inapoi.”

PS, ui’ ce se plimba ieri pe strazi prin Brasov:

100_3242

Georgafie

M-o intrebat ma mere aseara:

„Auzi, unde is Baile Herculane?”

„Presupun ca pe langa Hercule, nu?”

Ca sa va spui. Io toata viata mea am avut (inca mai am) o problema mareeeee cu geografia si cu orientarea in spatiu. Adicatelea n-am nici in clin nici in maneca_cu nici una dintre ele. Si oricat de mult s-au chinuit bietii profesori in vr’o 8 ani de scoala in care geografia era materie obligatorie sa-mi bage in cap munti, vai, trecatori, rauri, mari si oceane, n-am reusit sa gasesc o logica in toate culorile alea de pe harta. Si daca vrei sa scapi de mine (nus’ daca-i chiar inteligent sa spun chestia asta, dar….) tre’ doar sa ma duci intr-un loc unde n-am mai fost si sa ma lasi acolo. Ca ajung io acas’. Candva.

Mno, si daca tot vroia ma mere la Herculane, mi-am adus aminte de profu’ de geogra din clasa a 12a. Ca pana atunci am avut o tanti profa care a priceput ca-s perfect idioata in ceea ce priveste geografia si m-a lasat in pace.  Eh, dom’ profu’ asta in schimb avea o problema. Cu alcoolu’. Si de cate ori venea beat la ore ii cashuna pe cate cineva si punea persoana respectiva sa-i explice cate o chestie pe harta. Si fiind io gura sloboda m-am trezit la o ora sa-l iau peste picior. Ca io stateam in ultima banca si n-am sesizat la timp ca-i ciupit. Drept urmare:

„Domnisoara, treci la harta!”

Mdea, am putulit belica. Ma ridic, si ma deplasez inspre tabla, in pasul ala voios care-i dispera pe toti profii. Ca-mi lua cam doo minute sa ajung la tabla. Ma postez langa harta si astept.

„Domnisoara, uite.”

„Uit”

„Te duci acasa..”

„Acu’?”

„Nu. Lasa-ma sa termi de vorbit!”

„Bine.”

„Deci, te duci acasa si te intreaba tatal tau: Tu copila, spune-mi si mie, ca tot mai ai putin si termini liceul, cum sa ajung la Baile Herculane?”

„Aaaaaaaaa, pai dom’ profesor, tata nu se duce la bai.”

„Pai pooate se duce.”

„Aaaaaaaa, pai tata stie mai bine decat mine drumurile. Si geografie.”

„Pai se duce cu trenu’.”

„Pai n-are decat sa intrebe in gara. Ca tot tre’ sa afle si la ce ora are tren.”

„Si daca spune ca te-a tinut in scoala degeaba? Ca nu sti sa-i spui cum sa ajunga la Herculane.”

„Io tot cred ca nu vrea la Herculane.”

„Domnisoara, iti bati joc de mine?”

„Tre’ neaparat sa raspund?”

„Iti scad nota la purtare!”

„Nu prea cred.”

„Iesi afara!!!!!!!!!!”

Am iesit. Ai mei colegi nu stiau pe unde sa se ascunda sa rada. Da’ a dat domu’ de s-a terminat si ora. Si profu’ s-a dus tinta…….. la bar (buna idee a avut ala care si-a plasat baru intre liceu si morga). A doua zi in schimb, umbla de bezmetic prin clase. Ca tinuse el minte ca tre’ sa-i scada cuiva nota la purtare. Da’ nu mai stia cui. Numa’ ca in clasa la mine n-a intrat. Ca noi aveam faima de copii cuminti.

PS, rugati-va sa scap azi intreaga. La cap. Cat se mai poate…….

Noi muncim! Ca cu ganditu’ e mai greu….

Dragi tovarashi si pretini, cicatelea saptamana asta se sarbatoreste dom’ Brasheu’. Mai ales in uichend. Si se apucara astia de pe la spatii relativ verzi de ras tuns si frezat susnumitu’ domn, ca poate il ia vr’una de berbant. Ca vazui io dimineatza ca parca parca erau cam albe dungile pe strazi, da’ era prea devreme sa-mi dau sama care-i faza. Numa ca, pe la pranz, scosei capu’ pe geamu’ biroului, dupa cum mi-i obiceiu, sa fumez o tigara. Si sesizai pe trotuar tri neni care sprijineau un gard. Si pe strada o masinarie. Unu’ din neni, bag sama ca era o tzara mai sef, vorbea la telefon. Amu’, stiu ca va spusei ca io-s cam fudula de urechi, da’ nea’ asta cu telefonu’ cre’ ca era surd d’a binelea. Ca urla la telefonu’ ala neneeeee de s’auzea in tot cartieru’:

„Sefu’, am ajuns.”

„……………”

„Da sefu. Da’ sigur aici tre’be?”

„………….”

„Da sefu’, da’ sigur aici?”

„…………..”

„Da’ sefu’. Ne apucam acu'”

Mno, cum va spuneam mai di dimult, tanti primaria a reparat strada care trece prin fata biroului subsemnatei. Numa’ ca au asfaltat-o inainte sa astupe o groapa. Si au facut si trecere de pietoni d’aia smechera. Cu griblura rosha. Da’ era trecerea asta facuta pan’ la jumatatea strazii. Si Doreii care au venit azi au terminat de vopsit trecerea. Rezultatu’ e asta:

100_3217

Ca baietii n-au avut griblura rosie la ei, da’ nici nu s-au chinuit sa vopseasca si dungile care se iezistau deja.

PS, La multi ani, ba Gheorghe!

Aaaaaa…huh?

E demonstrat stiintific faptul ca prea mult timp liber dauneaza grav coeficientului de inteligenta.  Si ne dete noo statu’ roman o zi libera (sau doo dupa mila sefilor), care zi(le) par sa fi avut efecte dezastruase. Sau o fi fo’ de la mancare si beuturi?

Ca ne intorseram noi bobor harnic, ieri, la munci cu ficatii in depresii, cu borcanele de muraturi sau plasele de lamai la purtator si cu creierii urland de doru’ zilelor trecute. Si ziua mea de ieri se anunta a fi relativ calma. Adicatelea aveam doar de injurat anumiti programatori. Si de asteptat. Si va e clar ca nu mi s-a aratat. Ca cum e obiceiu’ la mine prin birou azi fusa zi de baut si mancat. IAR. Si in plin chef, cam pe la vremea cand ma tenta s-o sterg englezeste, suna telefonu. Fixu’ firmei. Ridic receptoru’ si:

„Alo.”

„Buna ziua.” – o voce de mascul mahmur cu gura plina.

„Buna ziua.”

„Sunt &^%$^%*$ de la ^%$*&^(. Cu cine as putea sa vorbesc despre)(&*^)(?”

„Aaaaaaaa, poftim?”

„Cu cine as putea sa vorbesc despre plati?” (mdea, Hristos a Inviat si pe la noi. Bani n-am, deci…… )

„Ce plati?”

„Pai situatia pe care ati dat-o vineri” aaaa upsyyyyy, stai ca asta nu vrea bani. Nasol.

„Cu mine, ce-i cu ea?”

„Pai mi-ati trecut acolo ca ati platit 51541 si mie imi apar doar 1434.”

„Un moment sa verific.” Ma holbez la situatie, da’ nu vedeam nici sa ma tai cifrele pe care le zicea nenea. Adica cifrele pe care le intelegeam eu. Ca se trezise nea’ sa sune pe singuru’ telefon din birou care are un defect la difuzor. Si io oricum is cam fudula de urechi…….

„Cat spuneati ca ar trebui sa am platile?”

„Pai 41613456. Ce modific?”

„Pai acolo.”

„Da, deci n-o sa mai aveti 124433 o sa aveti 41135.” Ma holbez la cifre si nimic nu semana cu ce ziocea nenea.

„Aaaaaaa, nene, mata’ un’ te uiti? Zi si mie sa ne uitam in acelasi loc.”

„Ma scuzati, am gresit eu. Da’ refaceti situatia si mi-o trimiteti iar?”

„Da, cum sa nu. In 5 minute o aveti.”

Deci, modificat o cifra, trimis mail si vazut de vite in continuare. Dupa vr’o 3 minute suna iar telefonu’.

„Alo.”

„Buna ziua.”  – aceeasi voce de mai sus.

„Buna ziua, spuneti.”

„Cu cine pot sa vorbesc despre plati?”

„Cu mine, spuneti.”

„Pai e o problema la plati.”

„Iar?”

„Aaaaa, mi-ati retrimis situatia?”

„Da, acu’ 3 minute.”

„Aaaaaaa, n-am vazut. Da’ ma uit acuma. Ca nu mi-a intrat.” (si nici nu ti-a iesit?)

Am terminat discutia cu nea’ fomfu’ si ma intorc la programu’ meu de blagoslovit programatori/ISP/si altii si de asteptat. Si a durat fericirea asta vr’o juma de ora. Ca a venit sefa’mea. Si io eram in plina criza de isterie. Si regretam amarnic monitoru’ ala cu ecranu’ de sticla. Si-mi doream din tot sufletu’ sa pot sa dau cu PC-ele de Terra. Si ma intreaba sefa duios:

„Ce faci?”

„Stau. Si astept.”

„Pai mai ai de lucru’ la aia?”

„Mai am. Imi mai tre’ un formular, dupa care pot sa-l pun sa verifice.”

„Pai ce formular iti mai trebe?”

„Ala care-i la dumneavoastra. 😀 „

„Pai hai ca ti-l aduc.”

Si vine sefa’mea cu formularu’ si se aseaza langa mine. Iau hartzoaga, imi aprind o tigara, si ma pun pe asteptat. Sefa’mea mai avea putin si-mi dadea in cap.

„Pai de ce nu faci ala?”

„Pai merge prost netu’. Tre’ sa astept sa se incarce.”

„Si cat dureaza?”

„Aaaaaaaaaaa. Pai depinde. Daca nu se blocheaza, nu mult.”

A stat sefa’mea langa mine vr’un ceas, a fumat vr’o 3 tigari, s-a plictisit si a plecat acas’. Si a ramas sa termin alea azi. Ca dimineata merge netu’ mai repede. Si mi-a si reusit. Ca doar deh, azi nu-i marti.

La voiture

Mon pere, in ultimii dooj’ de ani, a avut numa’ masini utile. Adicatelea chestii d’alea mari folosibile la carat oareceuri.  Si mai erau si vechi. Masinile adica. Eh, avand in vedere si luand in considerare ca dupa ultima declaratie de impunere venita de la fisc via posta romana era sa faca un atac de cord s-a hotarat omu’ sa-si schimbe motorizarea. Drept urmare, a facut o vizita la targ si si-a procurat una bucata masina de domn, produsa in secolu’ asta. Saptamana trecuta, cam pe joi asa, ma suna ma mere si ma anunta ca mon pere e in iescursie in oras, si ca daca ma grabesc ma aduce acas’. Cu masina. Ca o madama ce ma aflu’. M-am dat peste cap sa ajung la locu’ de intalnire, ca ocazie de genu’ asta nu mai pup in urmatorii (cel putin) 10 ani. Si ma asteptam io in visele mele sa ma dau cu masina ‘a noua. Si incepui a ma holba dupe masini frumoase si relativ verzi da’ nici un sofer nu semana cu mon pere.  Si aud la un moment dat in spatele meu un motor diesel obosit. Intorc capu’ cu frica si dau cu ochii de masina a veche a lu’ tata. Si era sa ma apuce plansu’.  Ca io vroiam tai tai cu masina noua. Deh, ma cocotz in masina ca doar nu era sa astept autobuzu’ si-l iau la intrebari pe mon pere.

Intrebarea 1: „De ce ai venit cu asta?”

Raspuns: „Aaaaaaaaaa, pai sa vezi. Ca luni am venit pana in oras. Tot cu asta. Si mi-a taiat un prost calea. Si am vrut sa-l evit. Si era sa intru intr-un autobuz. Si am gasit toate gropile de prin asfalt. Si io n-am de gand sa nenorocesc masina. Inca. Si ziceai ca tre sa iau ceva de la tine. Si n-am chef sa ma apuc de carat cu ailalta. Inca.”

Drept e ca nu-i spusesem lu’ mon pere ce tre’ sa ia de la mine. Si de obicei „ceva de dus la tara” la mine inseamna vr’o piesa de mobilier de care m-am plictisit.

Intrebarea 2: „Si cum e masina?”

Raspuns: „Pai e combi (nu ma mira), e pe benzina (miracooooooooool), e un albastru inchis, aprope neagra (cum, nu-i verde???? miracolu’ numaru 2), si mi-e cam frica sa merg cu ea. „

Intrebarea 3: „Ce face???????? Ca cum adica ti-e frica sa mergi cu ea?”

Raspuns: „Pai sa vezi. Ca am scos-o la plimbare in sat. Si am vrut sa evit un bolovan, si am tras de volan dreapta si era sa intru in sant. Si cand am scos-o din garaj era sa intru in poarta cu ea. Si inca nu stiu ce fac toate butoanele de pe bord.”

Ca sa ve iesplic. Masinile cu care e obisnuit tata is jeepurile romanesti. Si alea in bune pe post de sala de forta. Si pana se gandesc sa plece de pe loc dureaza. Si asta noua e masina de domnisoare. Si prinde suta de kilometrii in cam 150 de metrii. Si mon pere e sofer responsabil. Si a zis ca nu scoate masina in oras pana n-o mai plimba pe camp vr’o luna, sa se obisnuiasca cu ea. Si daca vreau sa vad masina tre’ sa ma deplasez pan’ la mon pere acas’. Si mi-e lene.