Frustrări

Azi am reuşit să plec de la muncă mai repede decât de obicei. Cam cu o oră mai repede. Şi asta nu pentru că aş fi terminat ce aveam de făcut. Da’ am reuşit, din nou să fut programu’ de oameni ‘telighenţi. Şi până miercuri pe la prânz n-am cu cine sta de vorbă. Că nenea care ne servisează programu’ de oameni ‘telighenţi mi-a pus în vedere (mai pe ocolite) că el e liber până vineri. Da’ având în vedere faptu’ că-s disperată şi la un pas de sinucidere vine să-mi vadă ochii. Pe cale de consecinţă, singurul lucru pe care mi-l doream când am plecat de la muncă era să mă teleportez acas’ să-mi iau pastiluţele de calmare. Numa’ că a trebuit să fac vagi cumpărături. Chestie care a implicat intratu’ într-un magazin. Acelaşi magazin de unde îmi fac cumpărăturile de vr’o doi ani bătuţi în cap. Pardon, pe muchie. De când am intrat mi s-a cam părut mie că ceva nu-i chiar regulat cu magazinu’, da’ m-am gândit io că nu-i chiar ora la care bântui de obicei pe acolo. Numa’ că, după primu’ colţ am avut o surpriză: milioane şi milioane de gloabe, b(r)etele, instalaţii cu becuri sclipicioase, brăduleţi, brăduţi, brăduţi albi şi verzi şi ceva culori greu de definit se holbau la mine. Şi era aglomerat frateeeeeeee, de ziceai că se dădea ceva d’a moaca. Am trecut urgent de raionu’ respectiv şi m-am dus să-mi caut pastă de dinţi. Numa’ că aveam senzaţia că mă urmăreste cineva. După o tură completă de magazin am văzut după un raft un suman din blană de oaie lăţoasă. Şi atunci mi-am dat seama: Era Hruşcă. Şi-mi urla în urechi ceva de ler, primu’ Crăciun, a doua Bobotează şi a treia Sfânta Mărie. Şi am vrut să fug. Da’ era coadă la casă. Mare. Adică de vr’o juma’ de oră, aşea. Şi Hruşcă îmi urla în urechi. Şi bă băieţi, voi ăştia care vă ocupaţi de coloanele sonore prin magazine, am înţeles că dacă pui multe, multe, multe,  decoraţiuni de Crăciun la un loc şi multe, multe, multe pungi cu bomboane roşii roşii roşii (pungile nu bomboanele) la alt loc şi pui colinde să urle în magazin, ţăranu cumpărător intră în spiritu’ lu’ santa clause şi nu se mai uită la bani şi vouă vă cresc vânzările de dau cu capu’ de tavan. Da’ în p…….. ălăria lu’ Hector faceţi şi voi o investiţie şi cumpăraţi naibii alte CDe cu colinde. Că astea a lu’ Hruşcă le-am auzit de mi s-a acrit. Şi pe bune că mai sunt şi altele. Look up & press play.

PS, Bă Andrei, să trăieşti bă, şi să dai o bere!

Reclame

Comunicat

Având în vedere faptu’ că în ultimul timp comentariile lăsate pe pagina mea sună ceva de genu „hai să ne excange de link” vreau să vă spui următoarele:

1. Nu fac schimb de linkuri. Ştiu că blogrollu’ meu e impresionant. Chestia e că cei care au ajuns acolo au ajuns dintr-un motiv anume, care motiv nu-i acelaşi pentru toţi, drept urmare nu dezvolt subiectul.

2. Un loc în blogrollu’ meu nu vă garantează trafic mai mare (credeţi-mă pe cuvânt. Nea’ Wp’u îmi spune ce linkuri s-au accesat de pe blogu’ meu.). Nu vă garantează nici măcar faptu’ că o să vă vizitez blogu’ măcar o dată pe lună. Blogurile pe care le citesc sunt deja in reader.

3. Cererile de schimb de link postate ca şi comentarii în care apare specificat blogu’/site’u le refuz din start. Bine, după ce le editez şi sterg linku’.

4. Dacă totuşi vreţi un loc în blogroll, vă spun un secret: de câte ori apare un comentator nou şi scrie ceva la „adresă url” verific adresa respectivă. Dacă dau de un blog care îmi place îl trec în blogroll şi în reader.

5. Dacă ţineţi neapărat să-mi faceţi propuneri de schimb de link mă găsiţi la adresa athewp@gmail.com. De acu’ncolo comentariile care solicită link excange ajung în spam. Promit.

Cu speranţa că n-am călcat pe bătăturile nimănui, vă dorez uichenduri creţe.

Concluzie

În 30 de ani şi-un zâmbet vieţuiţi sub acelaşi acoperiş cu ma mere au apărut frecuşuri. Acu’ n-am de gând să vă povestesc chestii legate de notele de la şcoală sau de foştii amanţi, pardon, iubiţi, da’ am de gând să vă pove chestii din viaţa de zi cu zi. Povestea pleacă de la faptu’ că io şi cu ma mere suntem firi incompatibile. Adicătelea e e gospodina desăvârşită. Îi place să spele, să cureţe, să facă mâncare, chestii de genu’ ăsta. Eu în schimb sunt dezastru la capitolu’ ăsta. La mine pentru curăţenie  există întotdeauna ziua de mâine, de spălat spăl, adică spală maşina, o dată pe săptămână şi doar ceea  ce e absolut necesar (pentru restu’ există săptămâna viitoare), şi de gătit…. Dumnezeu cu mila. Că la mine „mâncare caldă” se numeşte cafea iar „mâncare gătită” friptura de pui. Rece.

Eh, din cauza asta, discuţiile mele cu ma mere sună, de obicei, cam aşa:

Ea: Fă-ţi curat pe birou, bagă-ţi hainele în dulap, şterge prafu’ de pe bibliotecă.

Eu (cu nasu’ în monitor/vr’o carte): Îhî.

Ea (după vr’o juma’ de oră): Ţi-am zis să… citiţi mai sus.

Eu (în aceeaşi poziţie): Da mamă.

Ea (după altă juma’ de oră): Parcă ţi-am zis ceva.

Eu (în aceeaşi poziţie): Nu dorm încă.

Ea (altă juma’ de oră): N-ai făcut  ce ţi-am zis.

Eu (În aceeaşi poziţie): Mâine, că e târziu, şi mi-e somn.

Azi am luat-o de la capăt. Adică ea mi-a zis să-mi fac curat pe birou şi eu am ajuns la concluzia că şi mâine e o zi. După care urmează uichendu’. Şi ne-am luat la ceartă. Şi după ce s-a calmat m-a mâncat în dos să deschid gura:

Eu: Auzi mamă, tu ţi-ai ratat cariera. Tre’ia să te faci capitan. Că te descurcai.

Ea: Şi tu ce mă-ta tre’ia să te faci? Prinţesă? Că văd ca te descurci.

Deci (asta era concluzia), de acu’nainte aştept să vă adresaţi cu majestate când aveţi să-mi comunicaţi ceva. Primesc ode şi laude aici. Pentru cadouri lăsaţi o adresă de mail să vă pot comunica unde să le trimiteţi. Ştiu, pot să aştept…..

C’aşa’i la noi

Nuş’ dacă v-am spus, da’ io vieţuiesc într-un bloc cu patru etaje. La etaju’ 4. Şi din păcate, din cauza asta am o idee destul de bună despre nivelu’ de trai şi cilivizaţie a’ lu’ colocatarii mei. Par examplă,vecinu’ de lângă mine şi unu’ de la etaju’ doi au o problemă mare cu lenea. Drept urmare, de câte ori cobor scările, cu precădere dimineaţa, tre’ să mă uit foarte bine pe unde calc_că am mari şanse să mă împiedic de pungile de gunoi ale susnumiţilor. Că bag samă că la mama lor acas’ aşa era obiceiu: să scoţi gunoiu’ lângă uşa, că până dimineaţă dispare. Noroc cu câinele! Vecina de sub mine, tot par examplă are o problemă cu varza. Adică o arde. Şi varza arsă miroase mirobolant. Pe toată scara.

Eh, din motivele mai sus menţionate încep să fac alergie la scările oarbe. Că aşa e şi am mea. Adică n-are geamuri. Decât un luminator la ultimu’ etaj. Pe cale de consecinţă, de câte ori mă apucă plimbările tre’ să aprind lumina. Şi nu de puţine ori m-am trezit că pe 5 nivele erau două becuri. De obicei la parter şi la etaju’ 4. Că la mine pe scară când se arde un bec tre’ să-l schimbe ALTU’. Şi mai nimeni nu se simte altu’. Duminică, din motive independente de voinţa mea, a tre’it să mă scobor din turnu’ meu de fildeş şi să ajung cu picioarele pe pământ. Drept urmare am dat să aprind lumina. Numa’ că la etaju’ meu era lumină (de la geam, da’ asta am descoperit mai târziu) şi la etaju’ 3 se vedea lumină, aşa că am renunţat. Numa’ că_când am ajuns la etaju’ doi s-a făcut beznă. Şi am aprins lumina. Şi era lumină pe toată scara, numa’ la etaju’ 3 nu. Mi-a trecut prin cap un glonte, pardon, impresia că am luat-o pe arătură, da’ am coborât scările şi m-am dus în drumu’ meu. Când m-am întors acas’ (înspre amiaza nopţii) am deschis uşa de la scară, am păşit înăuntru şi…. SE FĂCU LUMINĂ. Aşa, din senin. M-am gândit că eu de obicei nu beau vin (ceea ce am făcut duminică) şi că probabil am halcucinaţii. Pe cale de consecinţă am apăsat pe boton, s-a luminat scara şi m-am apucat de urcat voiniceşte. La etaju’ 3, din nou, bezna. Da’ după ce am călcat pe ultima treaptă s-a auzit un clic şi…… s-a făcut lumină. Ptiu drace! Da’ ce vrăjitorie făcură aştia? Îmi indrept privirea spre tavan şi bag de samă că un ozeneu mic şi alb îmi facea cu ochiu verde. I-am scos şi io limba şi m-am cărat acas’. Ieri, după ce mi-a trecut mahmureala (adicătelea dupe 8 ore regulamentare de program + 2 în folosu’ comunităţii) am realizat şi io (în sfârşit) ce s’a întâmplat: Unu’ din gaşca de la 3 s-a gândit în sinea gândului lui că ar fi o idea genială să pună senzori la iluminatu’ public. Adică al scării. Da’ n’a vorbit cu nimeni. Şi s-a apucat el de capu’ lui şi a pus senzor la etaju’ 3 şi lângă uşa de la intrare. Să mor io de inimă. Ce oameni, măi, ce oameni!

Ai’m rici

Vă mai aduceţi aminte de unchiu Chad? M-a găsit nepoată-sa. Şi imi propune afaceri. Şi o cheamă Constanţa. Şi ca să fac lucrurile mai interesante l-am pus pe Gogu’ să-mi traducă mesaju’. Deci:

„CU PRIVIRE LA MISS Constance,

Sunt Constance Thomas Părinţii mei Mr.and Mrs.Michael Thomas au fost asasinaţi aici, în COASTA DE FILDEŞ. Înainte de moartea tatălui meu a avut US $ 12,5 m (douăsprezece milioane cinci sute de mii STATELE UNITE USD), depus la o bancă aici în Abidjan.

Vreau să-mi faci o favoare pentru a primi aceste fonduri într-un cont în condiţii de siguranţă în ţara dumneavoastră sau orice alt loc mai sigur ca beneficiar. Vreau să vin în ţara dumneavoastră pentru siguranţa vieţii mele din mâinile acestui asasini răi.
Eu am planuri de a face investiţii în ţara dumneavoastră, cum ar fi imobiliare şi producţia industrială.

Acesta este motivul meu pentru scris de tine. Vă rugăm, dacă sunteţi dispus sa ma asiste, răspunde-mă cu numărul de telefon.

Cu stimă,

Constanţa”

Să mori, şi alta nu!

Cum vă spuneam, cumnatu’mio s-a apucat (iar) să-mi distrugă uichendurile. Adicătelea zugrăveşte. Iar. Drept urmare, ieri pe la vr’o şaişp’ce trecute fix, s-a prezentat cu nevasta din dotare în apartamentu’ subsemnatei. În prima fază n-am avut nici o problemă cu chestia asta, deoarece cutuma locului spune că la un moment dat PLEACĂ să doarmă în patu’ lor şi revin a doua zi în zori. Ceea ce s-a şi întâmplat, numa’ că puţin altfel. Că să vă spui:

Sor’mea are o problema. Îi e frig. Nu contează câte grade îs în incintă, ei îi e frig. Drept urmare cam la vr’o juma de oră după ce au ajuns susnumiţii pe mine m-au apucat transpiraţiile. Şi nu pricepeam de ce. Şi m-am dus să deschid geamu’ la balcon. Şi mi-au zurat ochii spre termostat. Care se holba la mine cu toata căldura celor 30 de grade la care îl fixase sor’mea. L-am mutat la ăle’ 19,5  pe care le ştie el de obicei şi mi-am văzut de treabă. După vr’o doo ore apare sor’mea şi-mi zice că ei pleacă. Da’ se întorc. Că nuş’ ce-au uitat acas’. Şi duşi au fost. Pe la vr’o 10 juma’ m-a luat cu somn. Şi m-am gândit io în sinea gândului meu că ar fi cazu’ să mă bag în pat. Că dacă mai stăteam 5 minute îmi sărea somnu’ şi număram cutele de la perdele pân’ la 3 dimineaţa. Deci, închis PCele, stins lumina, adunat telefoanele şi deplasat cu pas voios în direcţia dormitorului. Bine, pasu’ voios m-a ţinut până am deschis uşa de la sufragerie. Că am dat cu ochii de sor’mea. Care tre’ia să fie in capătu’ ălălalt al oraşului. Că ea a zis că se intoarce. Da’ dacă n-a ajuns în doua ore am presupus ca nu mai vine. Drept urmare mi-a sărit şi somnu’ şi inima din piept. Şi tot pe la 3 dimineaţă am adormit. Bine, nu zic, la chestia asta a contribuit şi faptu’ că susnumita sor’mea s-a apucat de făcut mâncare. Şi din 5 în 5 minute avea câte o nelămurire gen „unde ai furculiţe”. Da’ acu’ au plecat. Şi temperatura din casă a revenit la valorile normale. Şi toate geamurile îs deschise. Că pute a fum. Şi poci şi io să ma relaxesc. Hai votare plăcută.

PS, m-am tuns. Şi ar tre’i să mă vopsesc. Da’ nuş’ ce culoare. Idei careva?

Vin sărbătorile……

… vin sărbătorile, vin sărbătorile. Yuuuupyyyyyyyy. Po’ să mă împuşc? Sau să plec din ţară? Sau să-mi inducă cineva o comă până pe 3 ianuarie? Poooooooooooot?

Acu’ să ne înţelegem. N-am probleme  cu sărbătorile în sinea lor de sărbători. Am, în schimb, o problemă mare cu luna lu’ Decembre. Că probabil că ştiţi, că pe la unele firme e lege că’n decembrie toată lumea pleacă tai tai în conţed. Chestie care se întâmpla şi la fabrica un’ dă cu sapa cumnatu’ propr’etate personală. Ceea ce înseamnă că susnumitu’ are prea mult timp liber. Şi românu’ cănd n-are ce face se apucă de gândit. Şi câte unii chiar ar trebui să se abţină. Inclusiv cumnatu-mio. Că par examplă acu’ doi ani în decembrie musiu susnumitu’ s-a gândit că ar trebui să-mi pună gresie şi faiantă în baie (la propriu, că pentru partea cu figuratu’ are nevastă), ceea ce a şi făcut. Drept urmare, în ajunu’ Craciunului subsemnata spăla de pe păreţi şi podele chestii folosite în construcţii. Anu’ trecut, în aceeaşi perioada, acelaşi  cumnat s-a gândit că ar trebui pus parchet prin casă. Pe cale de consecinţă şi-a împachetat nevasta şi copchilu’ şi  i-a trimis acas’ la mă-sa. Şi el s-a apucat de pus parchet. Drept urmare, în seara de ajun subsemnata se chinuia să-si aşeze mobila prin cameră şi să-şi gasească ţoalele. Asta, bineînteles, după ce a frecat vr’o tri ore la parchet. Şi ca să fie tacâmu’ complet, între Craciun şi rev, acelaşi cumnat s-a gândit c’ ar trebui să-mi zugrăvească camera, şi din pacate nici măcar promisiunile de moarte în chinuri nu l-au făcut să se răzgândească. Pe cale de consecinţă, pe 31 decembrie subsemnata a avut acelaşi program din ajunu’ Crăciunului.

Anu’ ăsta speram să scap. Numa’ că susnumitu’ cumnat iar are prea mult timp liber. Şi iar începe să gândească. Că să vă spui. Ieri, fiind vineri, şi subsemnata în CFS mi-am luat tălpăşiţa şi m-am cărat în oraş. De întors m-am întors pe la vr’o 10. Noaptea. Şi mi s-a părut mie că ceva nu-i chiar în regulă la mine acas’, da’ nu-mi prea dădeam sama ce. Decât că, pe calorifer în baie erau un tricou şi o pereche de nădragi de treling cu propr’etar necunoscut. Fază la care m-am cam spăriet. Că în mod normal n-avea nimeni ce căuta ieri dupăamiază la mine acas’. Aşa că, m-am apucat de facut inventaru’ prin casă. Deci, bucătăria OK, sufrageria OK, dormitoru’ meu OK, dormitoru’ soră’mii DEZASTRU. Adicătelea toată mobila adunată în mijlocu’ camerei, pereţii raşchetaţi şi o grămadă de tencuială pe lângă pereţi. M-a apucat plânsu’ instantaneu, am ieşit din cameră uitându-mă pe pereţi şi am avut parte de a doua surpiză a serii: cineva (nu dăm nume) a încercat şi tencuiala de pe hol. Deci, MAMAAAAAAAAAAAAAAAAAAA PO’ SĂ DORM LA TINEEEEEEEEEEEEEE???

Exerciţu de răbdare

Până la urmă mi-am cumpărat papuci. Voi nu ştiţi, da’ io de prin septembrie caut o pereche de cizme/botine/chestii care să aibă patru calităţi: să aibe un pic de toc, să ţină cald, să nu alunece si să fie clasice.  Adică purtabile (după părerea mea) la o fustă mai eleganta. Drept să vă spui, în ultimele două luni am găsit nişte papuci care respectau condiţiile, numa’ că depăşeau cu mult hotarele portofelului subsemnatei. Aşa că m-am uitat la ele, m-am rugat să facă cineva v’o reducere şi am trecut mai departe. Numa’ că de v’o săptămână am sesizat că mai toţi pantalonii mei au tivu’ ros. Că cizmele aflate în propr’etatea mea n-au nici o urma de toc. Şi calc pe pantaloni. Pe cale de consecinţă mi-am împachetat una bucată pre’tină şi pe „ma mere” a ei şi am plecat la căutat papuci.

Amu’ ideea mea de cumpărături sună cam aşa: intrat în magazin, făcut turu’ magazinului, ochit ceva, verificat preţ, probat, plătit, plecat. Doar că, de o bucată bună de timp mă blochez la faza „ochit ceva”. Pen’ că papucii care se poartă mai nou mie mi se par oribili. Chestia e că, dacă în maxim 5 minute de la intrarea în magazin nu găsesc ceva purtabil caut alt magazin. Că n-am răbdare. Tipa cu care am fost ieri la cumpărături în schimb, are o plăcere deosebită să stea să se uite la fiecare papucel în parte, să studieze fiecare cusătură/lipitură/nituitură să calculeze cu ce fustă/pantalon/cămaşă/ sutien/chilot s-ar potrivi, ce eşarfă ar tre’i să-şi cumpere, motiv pentru care studiază un papuc în medie un sfert de oră. Şi ieri s-a vorbit cu mă-sa şi m-au dus în fundu’ unui magazin, mi-au blocat drumu’ spre uşă şi m-au ţinut O ORĂ între papuci. Vă e clar că după parerea mea nu era nimic încălţabil în magazinu’ ăla, d’a pân’ la urma la madre a’ lu’ pretenă-mea a găsit pe nuş’ unde o păreche. Pe care am cumpărat-o. Singura chestie care nu-mi place la ultima mea achiziţie e ca are prea multe zorzoane, curele şi zdrăngănele. Şi alunecă. Da’ acu’ am papuci cu toace.

Partea proastă la ziua de ieri a fost că prete’nă-mea nu şi-a găst’ papuci în primu’ magazin. Că ea poartă 35 la picior. Drept urmare am intrat în alt magazin. Unde am rezistat 5 minute. Că gagicile n-au mai reuşit să-mi blocheze drumu’ spre uşă. Şi am studiat arhitectura de pe Rep vr’o două ore. Apropos, ştiaţi ca în scocurile caselor de pe Rep cresc tufe?

Votaţi Luci!

Deci (frumos început, ştiu) pe Luci l-a înscris Claudia in concursul „Căutăm oameni mari” al ăstora de la BRD. Şi de azi până miercurea viitoare poate fi votat aici ca sa câştige nişte bani să se facă cel mai bucătar dintre bucătari, faimos şi bogat, să avem peste câtva timp cui să-i cerem reţete de impresionat soacre/iubiţi/amanţi/prietene ciudoase (daca e cayuţ schimbaţi voi genu’). Aşa ca, ruga’v’aş daţi cu votu’. Patria o să va fie recunoscătoare. Şi io la fel.

PS1, dacă din motive neştiute de nimeni nu-l gasiti la pagina indicată cautaţi articolul „Urmatorul Jamie Oliver 🙂 „

PS2, Săr’naaaaaaaaaaaaaaaaaa în avans.

Azi ne uitam la desene

Numa’ că n-am găsit decât genericu’