Nuş’ dacă v-am spus, da’ io vieţuiesc într-un bloc cu patru etaje. La etaju’ 4. Şi din păcate, din cauza asta am o idee destul de bună despre nivelu’ de trai şi cilivizaţie a’ lu’ colocatarii mei. Par examplă,vecinu’ de lângă mine şi unu’ de la etaju’ doi au o problemă mare cu lenea. Drept urmare, de câte ori cobor scările, cu precădere dimineaţa, tre’ să mă uit foarte bine pe unde calc_că am mari şanse să mă împiedic de pungile de gunoi ale susnumiţilor. Că bag samă că la mama lor acas’ aşa era obiceiu: să scoţi gunoiu’ lângă uşa, că până dimineaţă dispare. Noroc cu câinele! Vecina de sub mine, tot par examplă are o problemă cu varza. Adică o arde. Şi varza arsă miroase mirobolant. Pe toată scara.

Eh, din motivele mai sus menţionate încep să fac alergie la scările oarbe. Că aşa e şi am mea. Adică n-are geamuri. Decât un luminator la ultimu’ etaj. Pe cale de consecinţă, de câte ori mă apucă plimbările tre’ să aprind lumina. Şi nu de puţine ori m-am trezit că pe 5 nivele erau două becuri. De obicei la parter şi la etaju’ 4. Că la mine pe scară când se arde un bec tre’ să-l schimbe ALTU’. Şi mai nimeni nu se simte altu’. Duminică, din motive independente de voinţa mea, a tre’it să mă scobor din turnu’ meu de fildeş şi să ajung cu picioarele pe pământ. Drept urmare am dat să aprind lumina. Numa’ că la etaju’ meu era lumină (de la geam, da’ asta am descoperit mai târziu) şi la etaju’ 3 se vedea lumină, aşa că am renunţat. Numa’ că_când am ajuns la etaju’ doi s-a făcut beznă. Şi am aprins lumina. Şi era lumină pe toată scara, numa’ la etaju’ 3 nu. Mi-a trecut prin cap un glonte, pardon, impresia că am luat-o pe arătură, da’ am coborât scările şi m-am dus în drumu’ meu. Când m-am întors acas’ (înspre amiaza nopţii) am deschis uşa de la scară, am păşit înăuntru şi…. SE FĂCU LUMINĂ. Aşa, din senin. M-am gândit că eu de obicei nu beau vin (ceea ce am făcut duminică) şi că probabil am halcucinaţii. Pe cale de consecinţă am apăsat pe boton, s-a luminat scara şi m-am apucat de urcat voiniceşte. La etaju’ 3, din nou, bezna. Da’ după ce am călcat pe ultima treaptă s-a auzit un clic şi…… s-a făcut lumină. Ptiu drace! Da’ ce vrăjitorie făcură aştia? Îmi indrept privirea spre tavan şi bag de samă că un ozeneu mic şi alb îmi facea cu ochiu verde. I-am scos şi io limba şi m-am cărat acas’. Ieri, după ce mi-a trecut mahmureala (adicătelea dupe 8 ore regulamentare de program + 2 în folosu’ comunităţii) am realizat şi io (în sfârşit) ce s’a întâmplat: Unu’ din gaşca de la 3 s-a gândit în sinea gândului lui că ar fi o idea genială să pună senzori la iluminatu’ public. Adică al scării. Da’ n’a vorbit cu nimeni. Şi s-a apucat el de capu’ lui şi a pus senzor la etaju’ 3 şi lângă uşa de la intrare. Să mor io de inimă. Ce oameni, măi, ce oameni!