Famalicao ziua 1

Acilișea ne stabilirăm baza. Adică de aici îs prietenii de la Yupi. Amu’, noi am pus picioru’ prima dată pe pământ portughez în Porto, că acolo-i aeroportu’. Dupe care ne-am plimbat cu metrou’ și cu trinu’ până în Famalicao. Ne-am lăsat bagajele la pensiune, după care am plecat tai tai.

Amu’ umbla vorba prin lume că mersu’ pe bicicletă nu se uită. Ceea ce e drept. Și io am învățat să merg pe bițză de muuuuuuuult de tot. Și când eram io copil la tata am avut o bițză mișto di tăt. Adicătelea era un Pegas verde cu șaua lungă. Și punea frână când dădeai de pedală în spate. Ceea ce iar n-am uitat. Eh, gașca de la Yupi s-a gândit să ne arate orașu’ din goana bicicletelor. Chestie care pe mine nu m-a încântat foarte tare. Carevasăzică io n-am nimic impotriva bicicletelor. Că putem să conviețuim împreună, da’ cât mai separat posibil. Că ultima mea experiență cu bicicletele a fost vag traumatizantă pentru mine. Și pentru genunchii mei. Că după ce mi-a rămas Pegasu’ mic, tata ne-a cumpăra o semicursieră. Care nu mai punea frână când dădeai de pedală în spate. Asta punea frână când strângeai maneta de pe ghidon. Și io, ca o dășteaptă ce îs, am frânat roata din față. Și am zburat. De pe biță. Pe asfalt. În fața blocului. După care am divorțat de chestii pe doo roți. Eh, asta se întâmpla acu’ 20 de ani. Mno, și dacă  o fo musai, am încercat să reiau relația cu chestiile pedalabile. Da’ bag de samă că povestea cu ciorba reîncălzită se aplică și la obiecte, nu numa’ la persoane. Care este, relația mea cu bicicleta a durat cam o juma’ de oră. Dupe care……………. s-a sfârșit ca acu’ 20 de ani. Numa’ că de data asta am nimerit o bucată cu iarbă. Și ceva noroi. Și am predat bicicleta la’ un prieten d’al ei și mi-am continuat plimbarea pe 2 picioare. Că io știu din iesperiență că-i mai sigur să mergi pe picioarele tale.

Eh, după ce băturăm tot orașu’ căutănd chestii ( adică mai mult pe Georgel decât chestiile pe care ni le-a scris pe hârtie), ne-am readunat la pensiune. Care se cheamă Ferreira, și e a unei doamne foarte drăguțe, care vorbește engleza cu cel mai simpatic accent pe care l-am auzit. Eh, tanti ne-a dat chei de la camere și ne-a zis, că nu contează la ce oră ne întoarcem, să sunăm la ușă. Că ne deschide. Mno, noi am ajuns destul de târziu, am sunat la ușă, și ușa s-a deschis. Decât că, la ceva timp după ce am ajuns în cameră a urlat o sirenă. Scurt. Chestie care s-a repetat după vr’o 10 minute. Și am ajuns la concluzia că, dacă se aude soneria în toată pensiunea am cam îmbulinat-o. Dupe care am dat să aprind lumina și………….. iar a urlat sirena. Da’ am întrebat-o pe tanti, și mi-o zis că-s butoane de panică și-s obligatorii în hoteluri/pensiuni/chestii.  Și mi-o mai zis să nu trag de sfoara din baie. Că iar urlă sirena.

Mno, până data viitoare, hai sănătățuri!

Reclame

Portocalia

În Portocalia cresc portocale portocalii în portocali. Pe stradă. Decât că lumea din Portocalia se uită strâmb la om dacă adună portocale portocalii din portocali de pe stradă. Ziua. Că pe la amiaza nopții oamenii muncii dorm. Turiștii nu prea.

Carevasăzică mă plimbai tai tai prin Portugalia. Via das airport von Frankfurt. Mno, Portugalia asta e frumoasă ea, dupe cum reiese din poze. Și n-a fost chiar așa cald cum aș fi vrut eu. Și iar m-am caftit cu vanturile. Ceea ce iar reiese din poze. Ceea ce nu prea reiese din poze e ca Portugalia miroase a pește de toate națiile, a mucegai și a tămâie. Amu’, faptu că clima e cam umeda și îs bălți maaaaaaari și multe prin zonă (inclusiv aia de ține până în statele unite ale idioților) explică primele două mirosuri. Al treilea miros are altă istorie. Adicătelea mie nu-mi place mirosu’ de tămâie fiin’că deoarece are ceva d’a face cu morții. Și dacă nu-mi place îl simt de la juma’ de kilometru. Și în Portocalia se iezistă vr’o două groaze de biserico-catedrale. Care folosesc tămâia mai abitir decât folosesc io tutunu’. Bine, drept e că, faptul că nea’ Georgel, tipu’ care a făcut pe ghidu’ prin zonă, e catolic convins și ne-a plimbat prin 5 biserici in juma de oră a înrăutațăit vag situația. Da’ trecem peste.

Amu’, mancarea acasă la portughezi habar n-am cum e, da’ aia din restaurante e genială. Nicăieri în viața mea n-am vărut pizza cu cartofi prăjiți. Până în Braga. Unde chiar există. La un soi de împinge tava. Asta trecând peste faptu’ că garnitura general valabilă la cam toate soiurile de cărneturi ( inclusiv pește) e cartofi de diferite forme și orez. Adică amândouă în aceeași farfurie. Da’ salatele erau bune.

Altă chestie vag aiurea e că îs groaznic de multe case vechi abandonate. Și în unele părti zona veche a orașelor stă să cadă. Și am terminat miorlăiturile.

Ca fapt divers, coloana sonoră e dedicație pentru niscai personaje. Maine va zic prin ce orașe umblai.

Până atunci, ceasuri bune!

Das airport von Frankfurt

Amu’ n-aș vrea să vă ofticați, da’ io iară fusei tai tai prin țări străine. Și io nu știu să zbor decât cu Lufthi. Numa’ că de data asta schimbarăm aeroportu’ de legătură. Care este fugirăm tai prin Frankfurt. Pe Main.

Mno, aeroportu’, el de felu’ lui e drăguț. Și mare al dreaq. Și noi avuserăm cam o oră între avioane. Când ne-am dus. Chestie care, după părerea mea nu prezenta nici o problemă. Numa’ că………….

Chică avionu’ pe airport, s-a plimbat un sfert de oră pe pista și pe lângă pistă, a tras la poartă, după care………. a plecat. Și s-a mai plimbat vr’o 5 minute. Când s-a oprit el, pe undeva pe câmp, your capitain speaking o zâs că zer politzei e la scara avionului și vrea să vază pașapoarte.  Ceea ce s-a întâmplat. Și că ne așteaptă un autobuz. Ceea ce iar s-a întâmplat. Decât că, nenea autobuzu’ ne-a dus la mama dreaq in capătu’ ălălalt de aeroport. Motiv pentru care văzurăm aeroportu’ în fugă, dintr-un capăt în celălalt. Cu o haltă la porțile piuitoare. Da’ reușirăm să prindem avionu’. După altă plimbare cu autobuzu’ până în mijlocu’ pistei.

Eh, când ne-am întors, avurăm vr’o 4 ore de pierdut prin Frankfurt. Drept urmare o luarăm la pas prin șandrama, să ne mai clătim și noi ochii. De data asta ne-o lăsat avionu’ la poartă, ca pe oamenii normali. Decât că în terminalu’ ălălalt. Mno, ne plimbarăm noi cătinel, ajunserăm la concluzia că ne e lene și ar fi cazu’ să ne scoborâm cu liftu’ că scările era multe și grele. Chestie pe care am fi făcut-o, dacă în ușa liftului n-ar fi fost plasați vr’o 5 pompieri, care ei avea treabă, că prin aeroport cam puțea a cabluri arse. Și coborârăm pe scări. Da’ de urcat urcarăm cu liftu’. Și la ușa terminalului’ scria mare „Passport control”. Și acilișea făcurăm niscai descoperiri. Gen:

1. Când ajungi într-un airport la control de pasapoarte e un roboțel care te trage în chip.

2. Nu mai semăn cu poza din buletin. Din păcate.

3. Când Hansi se plictisește fute nervii la populație.

Că să vă spui. Era controlu’ număru 6 în 4 zile. Și eram ultima la coadă. Și nenea Hansi s-a gândit el că dacă mă lasă să plec  o să se plictisească crunt. Și ca să-i treacă de plictiseală s-a apucat sa-și verifice lecțiile din școala de verificatori de pașapoarte. Adicătelea mi-a luat buletinu’ și un șubler și s-a apucat să-mi măsoare pozele. Aia din buletin și aia de pe monitoru’ lui. Și io nu-mi aduc aminte să-l am pretin pe feisbuc. Și nici nu i-am dat poze cu dedicații pe spate. Și m-a ținut vr’un sfert de oră și s-a holbat la pozele mele. Și m-o lăsat să plec când mi-a sunat telefonu’ și m-am apucat de înjurat în sfânta limbă românește.  Dupe care ni s-o fo’ făcut foame. Drept urmare, am ochit un mec și ne-am așezat la coadă. Și am rămas cu o vagă dorință de scalpat un anume turco -indian. Da’ trecem peste.

Amu’, chestia cea mai drăguță in toată afacerea asta e că, de la poarta de unde tre’ia să plece avionu’ de Bucharest o plecat unu spre Bangalore. Care o fo’ plin de indieni din India. Care io am ajuns la concluzia că avionu’ ăla fie e folosit doar pentru cursa respectivă, fie e dezinfectat după fiecare zbor. Că io n-am văzut în viața mea o adunătură așa mare de oameni care să pută în halu’ ăla.

Mno, până vă pove unde fusei de fapt, ceasuri bune!