cu două puncte şi semnu’ intrebării:

Credeţi că asta

mă califică pentru un post de ştab la FMI?

La dreq, tre’ să-mi cumpăr adidaşi. Asta-mi mai lipsea, că în rest le am pe toate.

Hai ceasuri bune!

Azi ne-am jucat cu copii în parc. Şi am făcut şi poze. Şi febră musculară la mâna dreaptă. Da’ nu asta e problema. Problema e că am fost responsabil cu infrastructura, ceea ce a însemnat ca a trebuit să car, printre altele, o minge după mine. Amu’, dacă mingea era a mea n’ar fi fost nici un bai. Numa’ că mingea e pe inventaru’ Asociaţiei Colors, ceea ce înseamnă că va trebui s-o returnez. Eh, când am luat’o mi’a trecut prin cap să n’o las la vedere. Da’ azi, după ce m’am întors din parc am uitat, şi am parcat’o în mijlocu’ camerei. Nu, nu m’am împiedicat de ea, dar…. sor’mea şi’a recuperat piticu’ de pe la socrii. Şi după două zile de stat în deplasare, nepoate s’a apucat de făcut inventaru’ prin casă. Şi la mine în cameră a găsit, părerea lui, jucărie nouă. Şi mi’a luat juma’ de oră să’l conving că mingea nu’i a mea şi că tre’ s’o duc înapoi. Adică am avut impresia că l’am convins. Că în secunda in care am ieşit din cameră puştiu era cu mingea în braţe şi fugea prin casă. Da’ am reuşit s’o recuperez. Partea proastă e că cineva, nu ştiu cine, da’ dacă aflu n’o să’i fie prea moale, l’a învăţat să dea la tibie. Şi dă ca neamu’ prost. Şi doaleeeeeeeeeeee.

Hai ceasuri bune!

Doamnelor, domnişoarelor, bă băieţi. Io, de când mă ştiu pe pământu’ ăsta şi pe alte planete, n’am stat mai mult de 5 minute să-mi trag o pieptănătură. Că_cum mai toată viaţa am avut păru’ lung, dacă susnumitu’ nu stătea cum îl puneam eu, îl cuminţeam urgent cu una bucată agrafă/elastic/clips/chestie  şi plecam în treburile mele. Decât că acu’ vr’o lună mi’am făcut din plete un rezumat, motiv pentru care tre’ să fiu foooooaarte atentă cum le usuc. Că fi’n’că păru’ meu are personalitate proprie si cam face ce vrea el.  Şi cum nu mai pot să-l leg (deocamdată) tre’ să am gijă să nu adorm cu el ud. Ceea ce se întâmplă de obicei, da’ nu s’a întâmplat aseară. Că am ajuns destul de târziu acasă şi mi s’a făcut somn, chestie care n’ar fi fost o problemă dacă azi drăguţă dimineaţă la 7 trecute fix n’ar fi tre’it să mă situez în capu’ ălălalt al oraşului. Drept urmare am luat somn cam prea devreme. Mno, azi drăguţă dimineaţă, când mă chinuiam să’mi aranjez freza cu ciocanu’, că spuma şi gelu’ n’au dat rezultate, din motive independente de voinţa subsemnatei, am ajuns să’mi studiez puţin mai bine podoaba capilară.  Şi m’au apucat depresiile. MI-A IEŞIT UN FIR DE PĂR ALB. Dezastru, care este. Că_carevasăzică îmbătrânesc. Şi încep să mă întreb dacă n-ar trebui să fac un studiu aprofundat despre azilele din Braşov. Sau să insist cu vopseaua de păr?!

Hai ceasuri bune!

Există anumite perioade în viaţa mea când mă tentează să mă arunc pe geam. Că toată lumea ştie că mie îmi place albastru. La nebunie. Dar există o nuanţă care mă scoate din minţi. Care este albastru de windows. Eh, nuanţa asta mă îmbolnăveşte cu nervii, mai ales când se instalează pe monitoru’ subsemnatei şi n’are nici un chef sa plece tai tai. Ceea ce s’a întâplat ultima dată…. azi. Că nuş’ dacă v’am spus da’ sor’mea a dat cuiva în cap şi a făcut rost de nişte bani. „Cuiva” e o bancă şi o să aibă de plătiti pentru asta 10 ani, da’ asta’i altă mâncare de peşte. Mno, şi şi’a luat co’chila pisiu. Care pisiu a venit cu linux încorporat, ceea ce pentru sor’mea e cam acelaşi lucru cu chineza. Motiv pentru care a trebuit să’i trântesc una bucată fereastră, să’i partiţionez hardu’ (mulţam frate’miu pentru lecţii), şi să’i bag ceva progrămele pentru oameni telighenţi, gen winamp. După care am ajuns câte unii la concluzia ca pisiu’ fără net se numeşte bibelou. Motiv pentru care mi-am dat doctoratu’ în setat rutăre. Numa că, azi dupe ce m-am întors de la scârbici cumnatu’ propr’etate personala a vrut sa testeze ceva. Şi mi’a zis să închid pisiu. Şi io am încercat da’ el n’a vrut. Şi dupe un restart mi’a tras o feerie în albastru vr’o trei ore. Şi când mai avem puţin şi mă apucam să-mi ascut cuţitele, lamele, coasele, furcile şi topoarele a binevoit dragu’ de el să asculte de un sidiu şi să-şi schimbe ferestrele. Amu’ sper să fie cuminte, că io mi’s copil sărac şi vai steaua mea, şi n’am bani să’i cumpăr înlocuitor. Până una alta, vă doresc o vie en roeuse.

Hai sănătăţuri!