Viața la țară

de Tănase Scatiu.

Teoria zice că, urbanizarea aduce după ea civilizația. Practica zice la fel, în unele locuri. Da’ cum noi suntem români și aici pe veci stăpâni, la capitolul teorie stăm bine. Practica, pe de altă parte, ne omoară. De când cuvântul țăran e foslosit ca peiorativ în 90% din cazuri, ne simtem bine că suntem orășeni.

Numa’ că……… suntem, de fapt, majoritatea, niște țărani care au renunțat la satu’ orizontal și s-au mutat în niște sate verticale. Și cu cât stau mai sus în satu’ respectiv cu atât sunt mai orășeni. În afar’ de ăia care stau la ultimu’ etaj, că ăia îs cam bătuți de soartă (asta e de discutat în altă poveste).

Că vedeți voi, țăranu’ crește păsări. Că găina ne dă nouă carne, lapte, brânză, ouă. Da’ noi tre’ să-i dăm de mâncare. Și chestia asta cu datu’ de mâncare la găini e atât de bine înfiptă în ADNul nostru’ că și după o viață la verticală simțim nevoia să dăm mâncare la zburătoare. Nasol e că n-avem voie să creștem găini. Da’ porumbeii îs mulți, și zboară, și nu tre’ să ne deplasăm pân’ la coteț, că vin să mânce singuri. Și să se cace pe geamu’ vecinului cu ocazia asta. Partea proastă e că îs puțin mai greu de prins, și tre’ foarte mulți pentru o tocană. Că-s mici. Și 90% pene. Da’ nu-i bai, că mergem la moll, și au ăia zburătoare gata fripte.

Muierea de la țară știe că în fiecare sâmbată tre’ curățată casa. Și scuturate covoarele și țoalele și ce alte cârpe mai îs prin casă. Da’ tre’ scuturate afară. Și tre’ spălate rufele. Care tre’ uscate tot afară. Muierea de la oraș n-a uitat chestia asta. Mai ales partea cu afară. Da’ cu cât e mai orășeancă cu atât mai greu e să ajungă cu picioarele pe asfalt, drept urmare își agață rufele proaspăt spălate pe sârma pe care i-a legat-o „soțul meu” sub geam. Pe exteriorul blocului.  După care își scutură covoare, țoale, cârpe pe celălat geam fără să-i pese că sub ea mai stau niște orășence care tocma’ și-au spălat rufele.

Țăranu’ gospodar știe că în perioada tre’ sa taie porcu’. Și după ce-s gata, porcăriile tre’ afumate.  Orășeanu’ n-a uitat chestia asta. Drept e că spectacole cu porci tăiați lângă ghena de gunoi n-am mai văzute de mult, dar…… unu’ din vecinii mei își afumă porcăriile. Din ’90 și un zâmbet, în fiecare an își scoate afumătoarea în grădina din fața blocului și își vede liniștit de treabă. Partea proastă e că încă nu m-am prins cine e. Că omu’ e pensionar și își face număru’ dimineața. Și la orele la care ajung eu acasă se mai văd, sau simt, după caz, doar urmele. Adicătelea afumătoarea din grădină, mirosul de lemn ars lângă bloc și mirosu’ de afumătură din scară. Din toată scara, care este. Că-i scară oarbă și singurele geamuri îs la ultimu’ etaj.

Carevasăzică, dacă ți se face dor de traiu’ patriarhal, aruncă un ochi prin cartier. S-ar putea să stai la sat, totuși.

Hai ceasuri bune!

Taranu’ e pe camp

Taranu’ e pe camp

Uraaaaaaaaa draguta mea

Taranu’ e pe camp.

Cum care taran? Io! Ca lu’ taranu’ de taica-mio i s-a pupazat sa scoata cartofii. Asta dupa ce de trei ani se jura ca la anu’ el nu mai pune cartofi. Si dupa ce a plans mama la mine o saptamana mi s-a facut mila de ea si m-am dus sa-i ajut (pe ai mei parinti care este) la adunat cartofii. Asta dupa ce de trei ani ma jur ca la anu’ nu ma mai duc.

Deci, peisaju’ idilic. Adicatelea raiu’ lu’ Ion a’ lu’ Rebreanu’.  Adicatelea cat vezi cu ochii numa’ pamant, pamant si iar pamant. Si pe mii si mii si mii de hectare de pamant nu-i un copac. Adicatelea stai ca bou’ in soare si daca ti se face de ascuns la o umbra pe undeva………. ti se face si cam atat. Ca singura alternativa e pozitia strutului: sapi o groapa si-ti bagi capu’ in pamant.De altfel, lume multaaaaaaaaaaaa pe camp. Adica io si compania (5 insi),  unchiu-mio si compania (6 insi) si ……… cam atat. Ca restu’ populatiei din asezarea omeneasca rurala numita generic sat s-a cam prins ca_cultivatu’ pamantului nu-i mare afacere. Dar deh, fratii Kabum inca n-au aflat.

Deci, ajuns sambata dimineatza devreme acas’ la mon pere, baut o cafa si pe la 9 juma’ ma situam stratejic in mijlocu’ campului, in capu_la tarlaua de cartofi. Moment in care mi-a trecut prin cap ca vreau acas’. Da’ repede. Da’ nu mi s-a aratat. Drept urmare mi-am aprins o tigare si m-am uitat cu jale la tarla: lunga-i Doamne! Siiiiiiiiiiiiiiii ca om harnic ce ma aflu m-am apucat de ……….. gandit la metode de fofileala. Decat ca mi-a dat cu virgula. Pe cale de consecinta statui mai toata ziua capra. Eh, daca stateam asa din motive de dragoste romantzoasa si amor ghebos poate poate ca nu-mi parea rau. Da’ de la adunat barabule n-am simtit nici o urma de placere. Am simtit in schimb ieri dimineata cand m-am dat jos din pat ceva urme zdravene de dureri. Ca va e clar c-am facut febra. Si nu mi-a trecut.

Partea buna in toata afacerea asta e ca anu’ asta se facura cartofii. Partea proasta in toata afacerea asta e ca lu’ tata nu i-a mai venit ideea sa nu mai puna cartofi la anu’. Partea jalnic de proasta e ca am sesizat ca legile lu’ nea’ Murphy se aplica si departe de orice urma de vicilizatie.  Ca sa va spui. Io am un var. Pe la vr’o 27 de ani asa…. Si varu’ asta al meu a facut sambata pe soferu’ la gasca lui ca unchi-mio era ocupat cu scos cartofii pe  alte meleaguri. Adica era calare pe un tractori si le scotea cartofii la altii’. Eh, se suie varu-mio la volan, da sa plece si-i moare motoru’. De vr’o 3 ori in 500 de metrii. Si cand ajunge in capu_la tarla se da jos, ridica_capota si se baga cu capu’ in motor. Ca sa vada ce’are.  Si atunci a aparut… ta ta ta taaaaaaa. Lojic, unchiu-mio. Ca de fapt masina n-avea nimic. Decat ca i se infundase filtru de aer cu ceva praf. Si daca aparea susnumitu’ 5 minute mai tarziu nu mai afla nimic. Dar deh, asta-i Murphy.

Hai sanatate si saptamani usoare.