Mare-i grădina Domnului!

Partea proastă e că în fiecare zi se mută gardu’. Şi pe mine mă tentează să mă mut. Pe Marte dacă e posibil. Că logica mea de beton armat zice că, dacă un individ a văzut cum arată o şcoală pe dinăuntru, respectivul individ are capacitatea de a gândi. Eventual logic. Asta dacă nu a găsit un psihiatru care să-i dea un ceferticat prin care să dovedească_contrariul. Se pare că m-am înşelat. Bine, la concluzia asta am ajuns de o bucată bună de timp, decât că doar azi m-at trezit s-o exprim prin viu grai.

Carevasăzică, eu am una bucată colegă de muncă de vr’o 30 de ani, care colegă, în 6 ani de când lucrăm împreună (bine, nu chiar împreună, împreună, da’ cam în acelaşi loc) s-a îndrăgosti brusc, şi s-a desîndrăgostit la fel de brusc de fiecare bărbat care a intrat prin biroul ei. Poveştile erau de obicei aceleaşi: un nenea intrea în birou, zâmbea frumos, şi Zuza se îndrăgostea. După care îl vedea cu vr’una pe stradă şi îi trecea brusc. Şi atunci toţi bărbaţii ierea nesimţiţi, că au facut-o să-i iubească şi nu i-au spus că, de fapt, ei au neveste pe acasă. Chestia e că, de o bucată bună de timp n-a mai zis nimic de nici un Făt Frumos. Şi am crezut că s-a calmat. Până într-o zi, cam acu’ două săptămâni când Zuza a apărut vopsită blondă. Şi a început să spargă poarta la 15 împărţit la 00. Şi toţi au crezut că e pe picior de măritiş. Numai că, la un moment dat, a deschis gura şi a cuvântat: de când s-a vopsit blondă o aşteaptă tac-su la poarta fabricii şi o duce acasă, că (ei) îi e frică să n-o violeze careva pe drum. Acu’, să vă faceţi o idee ma clară, tipa e croită pe gabaritul meu.

Hai Sănătate.

PS, că era să uit. Colorează-ţi comunitatea. Se cam termină perioada de înscriere.

Reclame

Tehnologia lu’ paş’ pe mă-sa

Ce faci când deschizi PCele, ăsta îţi zice că C:/windows/system32 is fucked up, insert original ţede şi press r şi n-ai „original ţede”? De fapt n-ai nici un ţede…. Păi vă spui io. Chemi aitistu’ fabricii şi-i zici suav: „Repară-l!”. Da’ îi pui în vedere faptu’ că tuta utilizatoare de pisiu are toaaaaaaaate docomentele’mportante pe desktop, că deh, e mai usor aşa. Şi vine neanea aitistu cu original ţede, stă 5 minute şi se holbează la pisiu cu ţedeu în mână şi…………. îi sună telefonu’. Carevasăzică tre’ să plece urgent …….. oriunde. Şi lasă vorbă cu limbă de moarte cum că să-i sun pe ăia de ne servisează pisiurile. Chestie pe care am şi făcut-o. Decât că ştiam sigur că susnumiţii n-o să-şi bată capu’ prea tare şi o să formateze bucata de hard pe care vieţuiesc ferestrele. Ceea ce s-a şi întâmplat. Numa’ că nenea care şi-a bătut capu’ cu susnumitu’ pisiu a avut bunu’ simţ să mă sune şi să mă întrebe ce mama dreaq îmi mai tre’ din râşniţa aia. Ocazie cu care am scăpat de reconstituit oărduri ixeluri şi alte nimicuri d’astea. Da’ n-am scăpat de reconstituit programu’ de oameni ‘telighenţi. Şi mâine am program de post şi rugăciune. Adicătelea tre’ să mă rog la toţi sfinţii şi la toţi Dumnezeii să aibă timp nenea de care m-am rugat azi să vină să-mi repare susnumitu’ program.

Drept urmare, caut aitist dotat cu răbdare, nervi şi original ţede, să încerce măcare să repare un uindouz bubuit.

Campionatu’ de ţucat viteză, faza pe fabrică

Între ritualurile de trecere de la un an la altu’ e unu’ care mă scoate din nervi, papuci, ţâţâni şi calmu’ meu ardelenesc. Şi are loc ritualu’ ăsta în prima zi (hai săptămână) lucrătoare din anu’ care s-a instalat pe faţa pământului cu surle, trâmbiţe, artificii şi miros de praf de puşcă.  Eh, fiind prima zi în care mă trezesc devreme după alte câteva în care m-am obişnuit cu conceptul de „târziu”, am nevoie de multă linişte, tandreţe şi atenţie să-i pot da trezirea în condiţii optime unicului neuron care a avut tupeu’ să treacă pragu’ celor 30 de veri pe care le-a vieţuit până acu’ fizicu’ meu impresionant. Partea proastă e că, la oameni normali 2 sau mai multe zile libere se numesc prilej de hodină.  Pe cale de consecinţă, în prima zi din nou’ an io mi’s zombi şi toţi ceilalţi îs freş. Şi păţesc chestii de genu:

Plec de acas’ mai devreme decât de obicei să nu dau de vr’o colegă prin staţii, ca să poci să mai meditez puţin (a se citi dormitez) şi reuşesc să ajung semiadormită la munci. Intru în fabrică şi de undeva din stânga mea se aude „Sărumânaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! La mulţi aaaaaaaaaaaaaaaaniiiiiii!”. Deci da, portaru’ nu doarme. Neuronu’ meu, trezit bursc din visare începe să urle „Bă boule m-ai speriat! Cafeaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa repede să-mi treacă!!!!!!!” şi io reuşesc să mormăi ceva care seamănă a „‘mneaţa! Mulţi d’ăia şi lu’ matale!” Îmi iau o cafea de la automatu’ plasat strategic în drumu’ meu spre birou şi mă apuc să-mi caut cheile.  Logic că nu le găsesc pân’ la uşa biroului, drept urmare încerc uşa. La dracu’, s-a deschis. Intru tiptil să nu mă miroasă duşmanu’ şi „La mulţi aaaaaaaaaaaaaniiiiiiiiiii! Muah, Muah. Hai salut!” Neuronu’ meu se apucă de bocit. Io mormăi  iar „La mulţi d’ăia. Hai salut (era neapărat necesar să te dai cu ruj?)” Îmi zugrăvesc faţa suficient cât să nu-mi stea inima când mă uit în oglindă şi mă duc sa fac fum. Şi a fost linişte până mi-am terminat ţigara. Că_cam pe când am părăsit locu’ de fumat, fabrica era extraordinar de populată. Şi până am ajuns în birou m-au pupat de „La mulţi d’ăia” mai mulţi oameni decât m-au pupat de toţi anu’ trecut. Şi până am plecat acas’ am bătur recordu’ ultimilor 10 ani. Şi încă n-am apucat să mă întâlnesc cu toată populatia fabricii. Decât că sper că se mai calmeză lumea….

Amu’, n-am nimic cu pupăturile când îs sincere. Adică ala/aia care mă noroceste cu aşa ceva să vrea sincer sincer sincer să mă pupe, sau să vrea sincer sincer sincer ceva de la viaţa mea şi să creadă că ăsta-i singuru’ mod de a obţine ce vrea. Da’ când cu două zile înainte io-ţi zic în faţă că eşti batut(ă) în cap cu paru’ şi tu urli în gura mare, fără să-ţi dai seama că-s lângă tine (deh, îs mică a dreaq şi greu de observat), că mi’s acritură şi cam nf (nu că n-ai avea dreptate, da’ nici tupeu n-ai) nu pricep de ce te aştepţi ca azi să mă port de parcă am fi prieteni(e) de o viaţă sau de parcă mi-ar fi fost dor de tine în astea 2, 3, 4 zile. Şi să te mai si pup! Câh!

La voi la fabrică cum fu ieri?

Mare’i grădina Domnului

şi în fiecare zi se mută gardu’.

Plouă. Şi când plouă mă bântuie aducerile-aminte. Şi mi s-a blocat memoria pe săptămâna dintre Crăciun şi revelion. Că am fost la muncă, nu de alta. Şi la toată nebunia normală la fabrica mea la sfârşit de an s-a mai adăugat o chestie.  Că să vă spui.

Io am o colegă de vr’o 50 de ani care a dus-o bine toată viaţa. Şi la „bătrâneţe” i s-a făcut de ros coteţu’. Şi şi-a legat destinu’ de una bucată berbant divorţato-văduv care are doi copii. Bine, copii înseamnă o fata de vr’o 30 de ani măritată prin Italy şi un băiat de vr’o 35 însurat în Românica. Eh, nevasta lu’ băiatu’ în săptamâna de care vă vorbesc era puţin însărcinată in luna a 9a şi pe cale să nască. Şi cum a mea colegă (să-i zicem Maria)  n-a avut copii la viaţa ei ne-a tocat creierii vr’o doo luni cu întrebări legate de născut şi crescut copii. Şi în sfânta zi de luni vine şi ne anunţă ca noru-sa s-a internat şi că urmează să nască. Cel mai probabil marţi. Eh, marţi pân’ pe la 11 nu s-a putut sta de vorbă cu Măria. Că i se blocase placa pe „Oare ce face? Şi pe mine de ce nu mă sună nimeni?”. Şi la 11 fară vr’o 10 a sunat-o. Noră-sa. Şi i-a zis că a născut. Toate bune şi frumoase până aici. Numă ca juma’ de oră mai târziu m-am hotărât să le fac o hârtie la ai mei prin care să le dau voi să mă împuşte la 50 de ani dacă încep să dau semne de dileală. Că după ce a primit Măria telefonu’ mult aşteptat a început să-şi sune neamurile. Şi pe mine m-a sunat o colegă care se boxa cu PCu din dotare. Şi începea să câştige PCu. Şi m-a chemat pân’ la ea. Şi m-am dus. Şi când am intrat la ea în birou, pe post de salut i-am zis „A născut.”, fără să ma uit cine mai era prin zonă. Zdrăngănita de colegă-mea întreabă „Măria?”. Io dau din cap a „Îhî”, îi fac computeru’ KO şi plecăm la o pipă. Amu’, tre’ să vă spui că locu’ nostru de fumat se situează într-o curte interioara şi are două geamuri. Şi alea două geamuri dou în doua holuri plasate strategic lângă biroul susnumitei colege (Cristina, care este). Eh, şi cum ne behăiam/afumam noi în linişte şi pace, de dupe un colţ apare în geam capu_la şefa lu’ Cristina. Se uită în curticică şi dispare. După vr’o 15 secunde apare iar acelaşi cap, se uită luuuuuuuuuung în curte şi dispare. După alte 20 de secunde apare alt cap care se uită luuuuuuuuuung în curte şi dispare. În prima fază ne-am blocat. După care am început să ne dăm cu presupusu’. Şi ne-am gândit că o fi căuntând-o vr’un dereftor pe Cristina. Am terminat tigările şi ne-am cărat care încotro. Decât că 5 minute mai târziu intră Cristina în birou. Şi abia mai putea să respire de râs. Şi când s-a calmat ne-a zis şi nouă. Carevasăzică din ce-am discutat io cu ea la ea în birou sefă-sa a priceput că a nascut Maria. Şi se uita în curticică să vadă şi ea copilu’. Şi a mai convins-o pe încă o toantă de povestea asta.

Amu’, ce pot să vă spun în apărarea femeii e că are 70 de ani, e semi senilă şi e fată mare. Se bagă careva să-i explice cum se fac copiii? (glumeam 😛 )

Numaratoare

Cum s-a deschis sezonu’ la raportat raportari raportate pe luna asta ma trezesc si io, copil cuminte sa solicit la serviciu’ dezorganizarea muncii numaru’ de magari platiti, si numaru’ de magari lipsa. Si mi s-a oferit informatia prima data vineri, cand aveam 10 locuri libere intr-o sectie si 10,5 in alta. Pe cale de consecinta ma apuc de facut raportarea. Da’ n-am trimis-o fi’nca mi s-a facut lene si s-a facut ora de plecat acas’.  Intre timp, tot vineri care este, sefa propr’etate personala cere aceeasi chestie, la acelasi serviciu de dezorganizat munca, cu singura diferenta ca sefa’mea a vrut posturile libere din ambele sectii. Adunate adica. Si i se da raspunsu’: 13,5.

Deci, ma duc azi draguta dimineata cu raportarea la sefa’mea sa o semneze, si susnumitei ii pica fata:

„Da’ tu de unde ai scos posturile astea?”

„Pai le-am luat de la personal, vineri.”

Ii duc hartia, se uita pe ea, se cruceste si suna la personal. S-a certat 5 minute cu tanti sefa de personal, dupa care:

„Vezi ca iti aduce alta hartie. Bagi cifrele alea.”

Plec, cuminte si ma pun pe asteptat. Dupa vr’o juma’ de ora apare tanti de la personal cu hartia pe care scria mare: sectia 1: 10 posturi libere, sectia 2: 7,5 posturi libere, total: 17,5. Ma uit la hartie, o intorc pe partea ailalta, da’ tot 17,5 scria. Pe cale de consecinta, jalba in batz, si tziba la sefa-mea din nou. Sefa-mea s-a facut verde-albastra, m-a trimis cu raportarea la tanti sefa de personal sa mi-o semneze, si la dereftor s-o vada.

Amu’, stiu sigur ca dom’ dereftor n-a vazut hartia aia inca_ca nu urla nimeni momentan. Da’ una peste alta habar n-am cati magari is lipsa in fabrica.

Filozofari

In folcloru’ urban de prin tara noastra draga si plina de oameni dashtepti au ramas neshte replici faimoase gen: „Maine sa vi cu tac-tu tuns la scoala!” , fara virgula intre „tac-tu” si „tuns”.  Problema cu replicile astea e ca sunt glasuite spre a ramane in posterioritate de profesori, ofiteri, presedinti si alti sefi. Drept e ca nu prostia asigura imortalitatea acestor cujetari ci intrebarea „Cum dreaq ne invata/apara/conduce unu ca asta?!”. Fabrica mea ofera posterioritatii una bucata filozoafa. Tre’ sa va spui despre ea ca are treij’ da ani, e jurista cu patalama, face pe sefa intr-un anumit berou si de obicei se ocupa cu aprovizionarea.  Ce tre’ sa va mai spui e ca, fabrica in care imi desfasor activitatea de (re)productie are cantina si magazie de alimente.

Mno, amu’ vr’o doo – tri luni Leana (gestionara de la magazia de alimente care este) a primit carne. De vita. Taiata cam cum i-0 picat macelarului la mana. Sau la satar. Si vine tanti aprovizionatoarea sa studieze indeaproape receptia si impartirea carnii. Dupa vr’o juma de ora de studiat glasuieste:

„Doamna Leana, da’ dumneavoastra dati carnea la bucata? Sau cum o impartiti? Ca uite, unele bucati sunt mai mari, altele mai mici…..”

Leana mea a ramas interzisa vr’o cicni secunde, dupa care ii raspunde:

„Pai tu Marie, sa sti de la mine, ca-s femeie batrana si am trecut prin multe in viata: carnea, daca o ti in mana creste. Bucatile asta tre’ tinute juma de ora in mana, eventual frecate putin si se fac toate la fel.”

„Cum adica_creste carnea daca o ti in mana?”

„O dau la kil toanto. Cum naiba s-o dau la bucata?”

Aprovizionatoarea mea n-a priceput nici cum creste carnea, nici de ce s-a lipit de apelativu’ „toanto” si a plecat debusolata.

Saptamana asta inlocuitoarea lu’ Leana a primit morcovi (Leana e in contzed). Problema e ca tre’ia sa primeasca 50 de kile de morcovi radacina si a primit 51 de kile de morcovi cu frunze. O zana cu aere de sefa din comitzia de receptie a pus-o sa rupa frunzele la morcovi si sa-i mai cantareasca o data. Eu ii rupeam gatu’, da’ asta e alta poveste. Deci, tamtam mare prin fabrica, s-a intrunit comitzia de receptie in par, brainstormig, crize de inteligenta, problemuri, chestii, si se hotaraste sa-i trimita furnizorului morcovii inapoi sau sa-l puna sa aduca diferenta. Cand dadura sedinta drept incheieta, se trezeste tanti aprovizionatoarea :

„Da’ ce-are daca au adus morcovii cu frunze? Ca doar frunzele se pun in ciorba! Nu?!”

Pofta  mare!

Zapacitu’

Dimineatza. Sapte juma’. Organismu’ meu cauta cu disperare neste cofeina ca sa poci sa gandesc relativ logic.  Si cum ma holbam io la filtru’ de cafea, care n-a avut bunu’ simt sa faca_cafeaua inainte sa ajung io la munca, se tranteste usa de perete si aud in spatele meu:

„Buna dimineataaaaaaaaa. Si la multi ani!”

„Ha? La multi ani? Pentru ce? Neatza”

„Pai „la multi ani” e o urare buna. Se poate folosi si fara o ocazie anume.”

De  un an de zile de cand lucreaza nenea asta in aceeasi fabrica_cu mine nu ma pot obisnui cu el. Nici cu urarea lui. Ca pe la mine prin fabrica oamenii is, de obicei, linistiti, si vorbesc incet sa nu-i trezeasca pe ailalti care „lucreaza”.  Si nenea asta apare ca taifunu. Si o intalnire cu el la 7 dimineata are acelasi efect ca 10 cafele baute pe stomacu’ gol. Si nu reusesc sa pricep cum poa’ sa aiba asemena verva de dimineata. Si de cate ori intra la mine in birou vrea ceva. Si „ceva” asta presupune, de obicei, ore de arheologie in acte.

Azi draguta dimineata cauta o factura de acu’ doi ani, ca se stricase un aspirator, si era in garantie, si l-a dus la service, si aia i-au zis ca nu se mai poate repara si ii dau altu’, da’ tre sa le aduca factura originala. Dupa ce i-am gasit factura, lucru care a presupus sa-l pun pe nenea sa se catzere pe un dulap inalt de vr’o tri metrii, a urmat alta discutie.  Caaaaaaa, i-a zis nenea de la service ca nu mai au modelu’ ala de aspirator, si ca n-are ce aspirator sa-i dea de banii aia (aspiratoru’ costase vr’o 200 de lei) si el ce face in cazu’ asta, ca aia nu pot sa-i dea banii pe aspirator si daca ia un aspirator mai scump cine plateste diferenta ca el n-are bani. Si io ca o nesimtita ce ma aflu l-am trimis la sefa-mea. Sa-i zica ea ce sa faca.

Si n-am mai avut nevoie de cofeina sa-mi dau desteptarea azi.

PS Cristina are nevoie de ajutor. Detalii aici si aici.

Ca la nebuni!

Am patit ieri o chestie care (inca) ma face sa cred ca am luat-o pe aratura. Da’ rau.  Ca sa va spui. La mine la fabrica, status quo-ul birourilor e cam asa: in capu’ scarilor pe dreapta e birou’ meu. Vis a vis de birou’ meu e secretariatu’.  Secretariatu’ asta e o incapere lata de vr’o 3 metrii si lunga de vr’o 6. Si are doo usi: una prin’ care se intra din capu’ scarilor si una pe peretele opus, care da intr-un hol pe care se afla birou’ managerului. Eh, Pe un al treilea perete mai e o usa care da in birou’ sefei propr’etate personala. Logica de om normal zice ca-i mult mai rapid sa-mi deplasez fizicu’ 10 pasi pan’ la birou’ sefa’mii decat s-o sun. Da’ asta se intampla foarte rar. Cele mai stupide chestii care mi s-au intamplat pana azi erau ceva de genu’: suna telefonu’

„Carmen, imi trebe situatia platilor.”

„Imediat”

Si……… i-o trimiteam pe mail. Chestia asta e groaznic de stupida dupa mintea oricui. Da’ ar fi de adaugat ca de obicei folosim aceeasi adresa de mail in chestiuni oficiale legate de munca.

Ieri insa, dupa ce-mi plimbai fizicu’ prin vr’o doo localitati adiacente (va pove asta maine), m-am intors la birou. Cum am fost tot pe fuga toata ziua am eram agitata si in viteza cand am ajuns. Ma duc sa-i dau raportu’ sefa’mii si….. ia-o de unde nu-i. Dau cu intrebatu’ la secretara care ma anunta intre doo telefoane ca-s in sedinta toti directorii.  Renunt la idee pe sistemu’ „si maine e o zi” si ma apuc sa-mi termin scriptologia, ca oricum mai era juma’ de ora pan’ la sfarsitu’ programului. Pe la far’ un sfert suna telefonu’:

„Buna ziua, sunt X(persoana importanta), vreau cu doamna Y(sefa’mea)”

„Aaaaaa, pai e intr-o sedinta. Va pot ajuta cu ceva?”

„Nu, ca vroiam sa vorbesc cu dansa.”

„Pai ii spun sa va sune.”

„Bine, da’ e cam urgent.”

Pun mana pe telefon si o sun pe mobil. Surprizaaaaaaaaa, ocupat. In vr’o 5 secunde intra sefa’me pe usa:

„Ce vrei ma?”

„Pai a sunat doamna X. Si nu mi-a zis ce vrea. Ca a zis ca vrea sa vorbeasca cu dumneavoastra.”

„Aaaaaa. Pai tre’ sa fie in legatura cu bla bla. Vezi ca-i prim my docu’. Le gasesti tu. Sun-o si vezi ce vrea. Daca nu te descurci, spunei secretarei sa ma scoata din sedinta.”

Deci, pun mana pe telefon si-o sun pe doamna X. Ii explic care-i problema si imi pune madam o intrebare de ma baga in ceatza. Mno……. pauza, sa vorbesc cu sefa’mea si va sun. In maxim 10 minute. Ma duc la secretara. Asta vorbea la telefon. Ii zic sa se duca s-o scoata pe sefa-mea din sedinta, si tuta o suna. De pe mobilu’ ei de servici pe mobilu’ de servici al sefa’mii. Colac peste pupaza secretara avea telefonu’ la incarcat. Si ca sa poci sa vorbesc a trebuit sa ma intind cat mi-s de lata peste birou’ ei. Si cum stateam io asheaaa si ma holbam la picioarele secretarei in timp ce vorbeam cu sefa’mea (in alta parte chiar nu puteam sa ma uit) bag de sama ca aud cam dublu. Ma chinui sa ma intorc in asa fel in cat sa nu-i scot asteia telefonu’ din priza si sa aud ce-mi zice sefa, si dau cu ochii de………. sefa’mea. Care era in spatele meu. Da’ noi vorbeam la telefon.

Acu’ va las, ca tre’ sa-mi continui plimbarile prin judet.

Vise……

Paris. Noapte. Luna plina. Pe strazi e o liniste sinistra, aproape palpabila. Niste umbre se strecoara pe langa ziduri. Aproape de miezul noptii linistea se sparge bursc.  Vr’o suta de oameni sunt arestati. Si toata lumea stie ca vor fi schingiuiti. E vineri, 13 octombrie 1307. Filip cel Frumos a dispus arestarea Cavalerilor Templieri.

Ciudat, in visul meu eu sunt Filip ce Frumos si cavalerii templieri sunt programatorii unei anumite firme de softuri, care firma a facut un anumit site pentru o anumita institutie (publica) care site ma face cu nerviiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Si m-am trezit dimineata salivand la gandu’ ca as putea sa-i leg pe fiecare in parte (programatori adica) de sitele ala si sa le dau cu cifrele in cap pana li se invinetesc talpile.

Sa va mearga bine azi! Si mie.

Later edit. Sitele se mica_ca ochiu’ mortului. Am pierdut datele de 3 ori. Si acu’ nu mai pot sa intru.  Si azi tre’ia sa trimit o raportare. Viitoru’ suna roz, si imi doresc din ce in ce mai mult sa fiu singura 5 minute cu susnumitii programatori intr-o camera izolata fonic 😈

Later later edit: CUMPAR ARUNCATOR DE GRENADE

Later later later edit: CUMPAR UN TANC.

Later later later later edit: UN NUMAR DE TELEFON DE LA MOSSAD, YAKUZA, TALIBANI, MAFIA RUSEASCA ARE CAREVA?

Bunu’ simt

Circula un banc acu’ ceva vreme care suna cam asa:
„Alooo, scoala de dans si bune maniere?”
„Pula dans, doar bune maniere!”

Amu’ din cate imi aduc eu aminte, bunu’ simt, bunele maniere,  buna cuviinta si respectul  se invata in ai’ 7 ani in care pretioasa progenitura a oricarei familii sta acas’ si se pregateste sufleteste sa dea chiept cu scoala & lumea mare.  Cat se pricepe fiecare parinte si cat reuseste sa bage la cap fiecare progenitura depinde de la caz la caz. Partea proasta e ca, dupa aia 7 ani omu’ are o viata la dispozitie sa uite tot ce-a invatat. Ajunsi pe la patruj’ de ani, cate unii au uitat tooooooooooot ce i-au invatat parintii in copilarie.  Acu’ sa va explic cujetarea.

Unui dereftor anume de prin fabrica (inca nu stiu care) i s-a pupazat ca vrea sa schimbe programu’ de oameni ‘telighenti cu altu mai mare si mai frumos si mai dastept. Si amu’ cauta un program d’ala care functioneaza pe baza de telepatie. Adica io ma gandesc ce-as vrea sa-mi raporteze si el sa execute fara sa ating o tasta.  Numa’ ca, studiind putin ofertele ai mei sefi au ajuns la concluzia ca (prostia si) domnia se platesc, si cand e vorba de programe informatice se platesc foarte scump. Drept urmare, de vr’o saptamana, aproape doo ne uitam la programe, socotim statii, licente, posibilitati de inchiriere si alte rahaturi de genu’ asta. E drept ca io m-am cam plictisit si nu ma prea tenteaza o schimbare de soft in mijlocu’ anului, dar se pare ca n-am incotro si ma chinui sa vad partea buna a lucrurilor (habar n-am care-i aia).

Paranteza: din cauza de spatiu cam mic in birou, ale’ 6 berouri is asezate ca la scoala pe doo randuri : inchis paranteza.

Ieri dragutza dimineatza ne trezim in birou cu doua tanti si cu nea’ aitistu care proclama cu glas puternic de la inaltimea (lui) de aproape 2 metrii:

„Doamnele au venit sa va prezinte programu’ „

Io am vazut ca saracele femei se uita cam mirate la nea’ aitistu’, da’ n-am apucat sa-mi dau seama de ce, fin’ca inteligenta care sta in spatele meu a inceput sa zbiere ca ea n-are timp de uitat la programe, ca ea are de lucru, ca pe ea n-o intereseaza, ca ea nu vrea sa schimbe astia programu’.

Au iesit saracele femei din birou, cu tot cu nea’ aitistu’ si s-au dus la sefa-mea in birou. Dupa vr’un minut suna telefonu’:

„Carmen, fetele o sa va prezinte programul, vedeti daca va place si mai discutam.”

Mdea, noroc ca nu m-am carat la o pipa dupa cum mi-e obiceiu’ 😀

Dupa vr’o 5 minute, se intorc fetele cu nea’ aitistu’ si cu alta idee. Adica vroia nea’ aitistu’ sa hotaram noi ce statii de lucru ar trebui sa fie prin fabrica si alte tehniocalitati de genu asta. Eh’, la faza asta a inceput sa urle inteligenta care sta in fata mea ca de ce sa hotaram noi asta, ca toata lumea o sa dea vina pe noi dupa aia, ca de ce nu-l intreaba pe nus’ care.  Intre timp apare si sefa-mea, sta putin de vorba cu una din doamne, si au ajuns la concluzia ca n-au priceput la telefon ce vor unii de la altii si au plecat.

Amu’ habar n-am cum s-au simtit bietele femei, care chiar nu aveau nici o vina in toata afacerea asta, da’ sincera sa fiu, pe ale mele colege le-as fi strans de gat. Drept e si faptu’ ca inca nu mi-a trecut dorinta asta………………….