Profu’ de sport

Nenea ăsta mi-a adus brusc și dintr-o dată aminte de ce mi-am scos eu scutire la sport din trimestru II în clasa a 10-a. Croit pe sistemu’ „înalt ca bradu’ și prost ca gardu’ ” o fo vedeta săptămânii. Amu’ eu știu că profesorii de limba gimnastică îs cam frustrați că fiin’că_cam nimeni nu-i consideră profesori și tre’ să demonstreze iei la toată lumea că dă fapt tre’ respectați că iei a terminat o facultate, da’ nea’ ăsta a cam exagerat cu demonstrațiile. Adicătelea.

Prima seară în care am sesizat că există o fo marți. Când la unii dintre copiii lui i s-a pupăzat de jucat baschet. Numa’ că ăia unii erau doar trei. Și le-ar mai fi trebuit un om.  Drept urmare……… s-a băgat nea’ Gicu.Și după trei aruncări la coș a decis să-l ignore pe puștiu’ cu care era în echipă pentru că „oricum ești prost și nu ești în stare de nimic”.

Miercuri s-a mutat la masa de ping – pong. Și după vr’o două meciuri în care și-a făcut adversarii troacă de porci a ajuns la concluzia că ar fi cazu’ să ne arate mușchii. Motiv pentru care și-a dat jos tricou’.  Explicația lui a fost că i s-a făcut cald. Explicația mea e că erau cam multe mândre care păreau majore prin zona.

Joi din fericire au plecat pe undeva. Din nefericire s-au întors. Din fericire chestia asta s-a întâmplat după ce am terminat noi cina. Din nefericire m-am nimerit destul de aproape de el să-l aud urlând „duceți-că să vă spălați că arătați ca niște porci”. După care m-am chinuit să-l ignor. Și aproape că mi-a ieșit. Până pe la 1 dimineață, când unu’ din ai lui copchii a deschis geamu’ și l-a întrebat dacă nu-și aduce aminte cui i-a lăsat rucsacu’. Că nu-l găsește și nu mai știe ce a făcut cu el. Răspunsu’ lu’ nea’ Gicu’ a fost ceva de genu’: „dacă tu ești tâmpit și nu-ți aduci aminte unde îți lași lucrurile, de ce mă bați la cap cu tâmpeniile tale?”.  Eh, până pe la 2 dimineață co’chilu’ și-a adus aminte că și-a uitat rucsacu’ în sala de mese, și nea’ a tras altă concluzie: ” Te trezești dimineață la 5 juma’ și păzești sala de mese să nu ți-o fure careva”.  Deci, te’n mă-ta dom’ profesor.

Mno, vineri ai noștrii copii au avut în program paaaaaaartttttttttttttyyyyyyyyyyyyyy. Cu bumți bumți. Care party a început în sala de mese și a continuat afară. Pen’ că gașca de copii din Argeș s-a făcut ciorchine la ușă da’ nu avea nici unu’ tupeu să intre.  Ceea ce ne duce la ziua de:

Sâmbătă. Care a fost ziua de glorie a lu’ Gicu. Adicătelea, dacă noi făcurăm chef pentru toți se gândi iel să facă un foc de tabără. Da’ un foc d’ăla de n-a mai văzut Roma de pe vremea lu’ Nero. Motiv pentru care și-a luat 2 copchii și au plecat la căutat de lemne. După ce s-a oprit ploaia.  Amu’ io’s co’chil crescut la țară. Și prima chestie pe care am învățat-o când m-a uitat tata în pădure a fost să aprind focu’. Și io știu că lemnele ude, mai ales dacă au și frunze verzi nu se aprind chiar ușor.  Alea se aruncă_când focu’ arde mai abitir și să lasă peste noapte. Că ard. Mai greu, da’ ard. Și dimineață nu mai tre’ decât să arunci un vreasc să-ți hierbi cafeaua. Eh, nea ăsta, numa’ lemne ude cu frunze verzi a găsit. Și s-a chinuit să aranjeze lemnele pentru focu’ de tabară. Ceea ce a reușit. Șoferu’ de la microbuz. Da’ oricum, a marcat momentu’ cu „bine că stați să vă uitați la mine cum muncesc, da’ nu veniți unu’ să mă ajutați”. Amu’ nuș’ dacă replica era pentru noi sau pentru copchiii lui, da’ io ma pregăteam intens să mânc bătaie la remi, motiv pentru care l-am ignorat. Dupe vr’o oră s-a aprins și mirobolantu’ nostru foc de tabără. Și da, tot ne’a șoferu’ a rezolvat-o și pe asta. Și o ars în flăcări cam 10 minute. Dupe care o chicat. Arnajamentu’ de lemne, care este. Dupe care a făcut bum. Un tub de fixativ aruncat în foc. Chestie care l-a distrat la nebunie pe nea’ profu’. Care nea’ profu’ și-a adus aminte că noi am avut muzică mișto la discotecă. Și s-a trezit să-l întrebe pe unu’ din copiii noștrii că „voi aveați un laoptop ieri. Nu puteți să îl aduceți?” Deci Gicule, aveam 4 laptoape. Și 3 modemuri. Da’ nu, n-o să vezi nici unu. Că ești porc.

Eh, chefu’ s-a spart destul de devreme pen’ că toată gașca a ajuns la concluzia că muzica e cam de rahat, și era și frig, drept urmare toți copii s-au împrăștiat prin camere. Eu mâncam bătaie la remi în continuare, și făceam pariuri despre ora la care o să se îmbete profii din Argeș. Pariu pe care l-am pierdut. Pen’ că nea’ Gicu a aruncat juma’ de kil de apă peste foc, după care s-a ascuns într-o cameră. Cre’ că i-a mulțumit, până la urmă, aia la care i-a făcut masaj toată săptămâna (știu, îs țață, da’ pentru asta tot mă iubiți 😀 ). Mno, tot când m-a uitat tata în pădure, am învățat că focu’ de obicei nu se stinge de capu’ lui. Eventual începe să se simtă singur și pleacă în vizite pe la garduri, case și alte chestii care au în compoziție chestii care ard.  Da’ bag de samă că pe Gicu’ nu l-a uitat tac-su în pădure.  Cu toate că ar fi trebuit. De tot.

Din fericire duminică au plecat. Imediat după micul dejun.

Mâne tragem concluzii.

Hai sănătățuri.

Reclame

Undeva prin Argeș

e o școală. Nuș’ să vă spui unde exact că n-am întrebat. Da’ școala asta are în dotare una bucată otobuz d’ala de zice pe el „transport elevi”, cu care otobuz pleacă tai tai din când în când. Ceea ce e bine. Săptămâna trecută a nimerit la Ocna Sibiu. Ceea ce a fost prost. Că:

1. Copchii erau cam bezmetici și vag sălbatici. Chestie care nu ne miră, deoarce:

2. Profii erau tâmpiți. Fără excepție. Adică:

3. Una dintre profe a fost cuminte. În sensu’ că a spart semninte, a fumat și a băut cafele toată tabăra. Asta când nu bârfea lăngă niscai alcoale cu:

4. Ailaltă babă. Care printre pahare și țigări mai urla la copii. Chestii gen „mișcă-te în pizda mă-tii că întârziem”. Asta până a apărut:

5. Doamna de engleză. Despre care n-am înțeles exact dacă era din aceeași gașcă sau era din alt film. Eh, mândra asta era cu fetele personale. Una de vr’o 9 și ailaltă de vr’o 4 ani. Copchila de 9 ani semăna leit cu mă-sa. La nesimțire. Adicătelea a văzut ea, copchila, că noi mai facem si alte chestii în afară de mâncat, zăcut la soare, băut și bârfit, și a considerat că ar fi cazu’ s-o primim si pe ea la activități. Chestie cu care era de acord și mă-sa. Mno, asta nu m-ar fi deranjat dacă tonu’ pe cu care venea copila sau mă-sa in sală erau puțin altele. Adicătelea când îmi întrebi unu’ din copii, cu mine de față „Ăștia ce mai fac azi” n-ar tre’i să te aștepți să-i zâmbesc frumos copchilului tău și să-l primesc la activități. Și dacă copchila intră în sală și mă întreabă de ce n-am chemat-o când am început în loc să pui botu’ că ți-am trimis-o la plimbare, ar tre’i să te bucuri că n-am venit cu ea să vă dau cap în cap. Da’ trecem peste. Trecem și peste faptu’ că madam a considerat că are dreptu’ să se servească din cafeaua noastră fără să întrebe. Probabil nu avea combustibil pentru barfele cu:

6. Miss tanti nef….ericita. Care toată tabăra a stat cuminte să-i facă masaj:

7. Profu’ de sport. Mno, nea’ ăsta are nevoie de o poveste specială. Care va să vie mâine. Pe bune.

Da’ până atunci am și eu o întrebare: Cine a pus coada la prună?

Rezumat d’o săptămână

Țin să vă anunț prin prezenta că din nou foooooooooooooooooooost-am dus d’acasăăăăăăă, fără cal fără nevastă.

Carevasăzică plecat-am o gașcă din Brașov, care călare, care pe jos ăăăăăăăăăăă, pardon, reformulăm, care cu masina, care cu ghezășu’ și ne deplasarăm noi, doi câte doi sub formă de grămadă înspre………. Ocna lu’ nea’ Sibiu’.  Unde ne-am unit cu țara.  Pardon, cu gașca venită pe același sistem din Sibiu. Că ne-am tăbărât de handmade.  Și ne-am jucat cu multe chestii, și am făcut tablouri din materiale reciclate ( al meu a ieșit albastru până la urmă), și ne-am reciclat tricouri (bine, al meu s-a numit „reparat tricou”. Mulțam Luci. Și da, era tot albastru.) și am făcut tablouri de ipsos (ghici ce culoare a fost al meu :-” ) și am făcut brățări din ațe și bijuuri din fimo și brățări croșetate cu biluțe și ne-am dezbătut despre ce vor tinerii din Brașov și din Sibiu, dupe care ne-am dat cu sama despre cam ce înseamnă el voluntariat și cu ce se mănâncă el. Și ne-am jucat (mai mult alții, ca io am fost arbitru) și am căutat comori prin Ocnă (din nou alții, că io am fost hipopotam). Foarte tare, nu?

Decât că, pe lângă asta am găsit o gașcă de oameni super faini. Și am făcut baie în lacuri. După ce am descoperit că stilu’ meu de înot nu se aplică la Ocnă ( adică io știu doo: bolovan și topor). Și am reușit să-mi scot pielea la (relativ) o culoare. Și am descoperit centipedele. Sau centepizii. Sau cum mama nevoii le-o zice. Și am aflat că Tarzan s-a bronzat. Like a bannaaaaaaaaaaaaaaaaaaana. Și până la urmă câte unii au descoperit cine a pus coada la prună. Și am mâncat bătaie la remi. În afară de o seară, când am câștigat. Da’ am rămas campion pe sate la Jungle Speed. Și m-au măritat copchii. Da’ le-a trecut repede. Și ne-am dansat. Și ne-am behăit și hăhăit. Dupe care ne-am cărat acas’.

Dar, cea mai tare fază a fost în ultima seară când………………………… NE-AU FĂCUT COPIII TOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOORT. Care a fost super yummy. Și surpriza a fost super cool. După ce ne-a trecut criza cu „io nu mă leg la ochi”

Până tura viitoare ………………. care te bagi în apă?

Hai sănătățuri.

Famalicao ziua 1

Acilișea ne stabilirăm baza. Adică de aici îs prietenii de la Yupi. Amu’, noi am pus picioru’ prima dată pe pământ portughez în Porto, că acolo-i aeroportu’. Dupe care ne-am plimbat cu metrou’ și cu trinu’ până în Famalicao. Ne-am lăsat bagajele la pensiune, după care am plecat tai tai.

Amu’ umbla vorba prin lume că mersu’ pe bicicletă nu se uită. Ceea ce e drept. Și io am învățat să merg pe bițză de muuuuuuuult de tot. Și când eram io copil la tata am avut o bițză mișto di tăt. Adicătelea era un Pegas verde cu șaua lungă. Și punea frână când dădeai de pedală în spate. Ceea ce iar n-am uitat. Eh, gașca de la Yupi s-a gândit să ne arate orașu’ din goana bicicletelor. Chestie care pe mine nu m-a încântat foarte tare. Carevasăzică io n-am nimic impotriva bicicletelor. Că putem să conviețuim împreună, da’ cât mai separat posibil. Că ultima mea experiență cu bicicletele a fost vag traumatizantă pentru mine. Și pentru genunchii mei. Că după ce mi-a rămas Pegasu’ mic, tata ne-a cumpăra o semicursieră. Care nu mai punea frână când dădeai de pedală în spate. Asta punea frână când strângeai maneta de pe ghidon. Și io, ca o dășteaptă ce îs, am frânat roata din față. Și am zburat. De pe biță. Pe asfalt. În fața blocului. După care am divorțat de chestii pe doo roți. Eh, asta se întâmpla acu’ 20 de ani. Mno, și dacă  o fo musai, am încercat să reiau relația cu chestiile pedalabile. Da’ bag de samă că povestea cu ciorba reîncălzită se aplică și la obiecte, nu numa’ la persoane. Care este, relația mea cu bicicleta a durat cam o juma’ de oră. Dupe care……………. s-a sfârșit ca acu’ 20 de ani. Numa’ că de data asta am nimerit o bucată cu iarbă. Și ceva noroi. Și am predat bicicleta la’ un prieten d’al ei și mi-am continuat plimbarea pe 2 picioare. Că io știu din iesperiență că-i mai sigur să mergi pe picioarele tale.

Eh, după ce băturăm tot orașu’ căutănd chestii ( adică mai mult pe Georgel decât chestiile pe care ni le-a scris pe hârtie), ne-am readunat la pensiune. Care se cheamă Ferreira, și e a unei doamne foarte drăguțe, care vorbește engleza cu cel mai simpatic accent pe care l-am auzit. Eh, tanti ne-a dat chei de la camere și ne-a zis, că nu contează la ce oră ne întoarcem, să sunăm la ușă. Că ne deschide. Mno, noi am ajuns destul de târziu, am sunat la ușă, și ușa s-a deschis. Decât că, la ceva timp după ce am ajuns în cameră a urlat o sirenă. Scurt. Chestie care s-a repetat după vr’o 10 minute. Și am ajuns la concluzia că, dacă se aude soneria în toată pensiunea am cam îmbulinat-o. Dupe care am dat să aprind lumina și………….. iar a urlat sirena. Da’ am întrebat-o pe tanti, și mi-o zis că-s butoane de panică și-s obligatorii în hoteluri/pensiuni/chestii.  Și mi-o mai zis să nu trag de sfoara din baie. Că iar urlă sirena.

Mno, până data viitoare, hai sănătățuri!

Portocalia

În Portocalia cresc portocale portocalii în portocali. Pe stradă. Decât că lumea din Portocalia se uită strâmb la om dacă adună portocale portocalii din portocali de pe stradă. Ziua. Că pe la amiaza nopții oamenii muncii dorm. Turiștii nu prea.

Carevasăzică mă plimbai tai tai prin Portugalia. Via das airport von Frankfurt. Mno, Portugalia asta e frumoasă ea, dupe cum reiese din poze. Și n-a fost chiar așa cald cum aș fi vrut eu. Și iar m-am caftit cu vanturile. Ceea ce iar reiese din poze. Ceea ce nu prea reiese din poze e ca Portugalia miroase a pește de toate națiile, a mucegai și a tămâie. Amu’, faptu că clima e cam umeda și îs bălți maaaaaaari și multe prin zonă (inclusiv aia de ține până în statele unite ale idioților) explică primele două mirosuri. Al treilea miros are altă istorie. Adicătelea mie nu-mi place mirosu’ de tămâie fiin’că deoarece are ceva d’a face cu morții. Și dacă nu-mi place îl simt de la juma’ de kilometru. Și în Portocalia se iezistă vr’o două groaze de biserico-catedrale. Care folosesc tămâia mai abitir decât folosesc io tutunu’. Bine, drept e că, faptul că nea’ Georgel, tipu’ care a făcut pe ghidu’ prin zonă, e catolic convins și ne-a plimbat prin 5 biserici in juma de oră a înrăutațăit vag situația. Da’ trecem peste.

Amu’, mancarea acasă la portughezi habar n-am cum e, da’ aia din restaurante e genială. Nicăieri în viața mea n-am vărut pizza cu cartofi prăjiți. Până în Braga. Unde chiar există. La un soi de împinge tava. Asta trecând peste faptu’ că garnitura general valabilă la cam toate soiurile de cărneturi ( inclusiv pește) e cartofi de diferite forme și orez. Adică amândouă în aceeași farfurie. Da’ salatele erau bune.

Altă chestie vag aiurea e că îs groaznic de multe case vechi abandonate. Și în unele părti zona veche a orașelor stă să cadă. Și am terminat miorlăiturile.

Ca fapt divers, coloana sonoră e dedicație pentru niscai personaje. Maine va zic prin ce orașe umblai.

Până atunci, ceasuri bune!

Das airport von Frankfurt

Amu’ n-aș vrea să vă ofticați, da’ io iară fusei tai tai prin țări străine. Și io nu știu să zbor decât cu Lufthi. Numa’ că de data asta schimbarăm aeroportu’ de legătură. Care este fugirăm tai prin Frankfurt. Pe Main.

Mno, aeroportu’, el de felu’ lui e drăguț. Și mare al dreaq. Și noi avuserăm cam o oră între avioane. Când ne-am dus. Chestie care, după părerea mea nu prezenta nici o problemă. Numa’ că………….

Chică avionu’ pe airport, s-a plimbat un sfert de oră pe pista și pe lângă pistă, a tras la poartă, după care………. a plecat. Și s-a mai plimbat vr’o 5 minute. Când s-a oprit el, pe undeva pe câmp, your capitain speaking o zâs că zer politzei e la scara avionului și vrea să vază pașapoarte.  Ceea ce s-a întâmplat. Și că ne așteaptă un autobuz. Ceea ce iar s-a întâmplat. Decât că, nenea autobuzu’ ne-a dus la mama dreaq in capătu’ ălălalt de aeroport. Motiv pentru care văzurăm aeroportu’ în fugă, dintr-un capăt în celălalt. Cu o haltă la porțile piuitoare. Da’ reușirăm să prindem avionu’. După altă plimbare cu autobuzu’ până în mijlocu’ pistei.

Eh, când ne-am întors, avurăm vr’o 4 ore de pierdut prin Frankfurt. Drept urmare o luarăm la pas prin șandrama, să ne mai clătim și noi ochii. De data asta ne-o lăsat avionu’ la poartă, ca pe oamenii normali. Decât că în terminalu’ ălălalt. Mno, ne plimbarăm noi cătinel, ajunserăm la concluzia că ne e lene și ar fi cazu’ să ne scoborâm cu liftu’ că scările era multe și grele. Chestie pe care am fi făcut-o, dacă în ușa liftului n-ar fi fost plasați vr’o 5 pompieri, care ei avea treabă, că prin aeroport cam puțea a cabluri arse. Și coborârăm pe scări. Da’ de urcat urcarăm cu liftu’. Și la ușa terminalului’ scria mare „Passport control”. Și acilișea făcurăm niscai descoperiri. Gen:

1. Când ajungi într-un airport la control de pasapoarte e un roboțel care te trage în chip.

2. Nu mai semăn cu poza din buletin. Din păcate.

3. Când Hansi se plictisește fute nervii la populație.

Că să vă spui. Era controlu’ număru 6 în 4 zile. Și eram ultima la coadă. Și nenea Hansi s-a gândit el că dacă mă lasă să plec  o să se plictisească crunt. Și ca să-i treacă de plictiseală s-a apucat sa-și verifice lecțiile din școala de verificatori de pașapoarte. Adicătelea mi-a luat buletinu’ și un șubler și s-a apucat să-mi măsoare pozele. Aia din buletin și aia de pe monitoru’ lui. Și io nu-mi aduc aminte să-l am pretin pe feisbuc. Și nici nu i-am dat poze cu dedicații pe spate. Și m-a ținut vr’un sfert de oră și s-a holbat la pozele mele. Și m-o lăsat să plec când mi-a sunat telefonu’ și m-am apucat de înjurat în sfânta limbă românește.  Dupe care ni s-o fo’ făcut foame. Drept urmare, am ochit un mec și ne-am așezat la coadă. Și am rămas cu o vagă dorință de scalpat un anume turco -indian. Da’ trecem peste.

Amu’, chestia cea mai drăguță in toată afacerea asta e că, de la poarta de unde tre’ia să plece avionu’ de Bucharest o plecat unu spre Bangalore. Care o fo’ plin de indieni din India. Care io am ajuns la concluzia că avionu’ ăla fie e folosit doar pentru cursa respectivă, fie e dezinfectat după fiecare zbor. Că io n-am văzut în viața mea o adunătură așa mare de oameni care să pută în halu’ ăla.

Mno, până vă pove unde fusei de fapt, ceasuri bune!

Descoperiri

Azi fusei în vizită la ‘a bătrână. Care e o femeie foarte conștiincioasă și ordonată. Mai ales când vine vorba de chitanțe. Care chitanțe îs aranjate frumos, dupe an, lună și  firmă. Numa că, din când în când, câte o chitanță mai zace câte o săptămână – două în vitrina din bucătărie. Și alea, de obicei îs chestii plătite de alții, la care tre’ să le dea banii.

Mno, azi în vitrină la ‘a bătrână erau doo chitanțe. La care n-am avut de lucru și m-am holbat puțintel mai atent. Și mi-am adus aminte de ‘al batrân. Că prima chitanță era făcută pe numele batrânului. Și scria pe ea „îngrijire”. A doua era ceva mai ciudată. Că am recunoscut numele de familie, da’ prenumele……………… io nu l-am auzit niciodată.

Amu’ ‘ăl bătrân a fost la viața lui oltean. Și îl chema Oaie. Ceea ce, apropos de nume predestinate, explică crizele de prostie pe care le am din când în când. Mno, pe chitanța număru doi scria Oaie Laszlo…… ceva, că după Laszlo mai erau niste litere, da’ nu le-am ținut minte. Care chitanță era emisa de Parohia reformată ……………. Asta nu-i glumă, că n-au scris numic pe …………..Mno, ajung acas și o întreb pe mama pe numele cui e făcută chitanța aia.

M(ama): pe numele lu’ mama.

Eu: și cine mama naibii e Laszlo…chestie ăla?

M: Păi știiiiiiiii, cum pe tac-tu îl cheamă Ion, pe al meu îl cheamă Laszlo.

Eu: Bun, și totuși, cine-i Laszlo, că pe tac-tu din buletin, adică ăla de-l știam io îl chema Vasile.

M: Laszlo e Vasile la unguri.

Eu: Bine, da’ Laszlo a cam murit. De vr’o 9 ani.

M: Păi mama tot a lu’ Laszlo e. Decât că nu mai e nevastă-sa, e văduva lui.

E: Mno bine, da’ Laszlo era oltean. Și creștin ortodox. Genu’ care ultima dată a fost la biserică acu’ 33 de ani, la botezu’ meu. Că la botezu’ soru-mii n-a avut chef să se ducă. Și următoarea dată când a  avut de’a face cu popa a fost acu’ 9 ani, când l-a lăudat în dosu’ bisericii.  De ce e facută chitanța pe numele lu’ Laszlo?

M: Apăi așa se face.

Ceea ce se traduce pe românește prin ” Nu mă mai fte atâta la melodie”. Ca fapt divers, prima chitantă era facută de Parohia Ortodoxă „Dumnezeu cu mila” și era pentru ingrijit mormântu’. Pe numele mortului. Încurcate îs căile (slujitorilor) domnului.

Hai ceasuri bune.

Șoc cultural

keyboard style.

Nuș’ dacă v-am povestit da’ de aproximativ un an mă distrez cu niște voluntari de prin niscai țări europene. Care voluntari au venit în România cu calculatoarele din dotare. Laptopuri adică. Amu’, calculatoarele aistea au diferite dimensiuni, dupe bujet, coane Fănică. Chestie care nu mă deranjează. Numa’ că, toți voluntarii au setate pisiurile în limba lor de acas’. Ceea ce iar nu mă deranjează. Partea jalnic de proastă e că susnumitele laptopuri au tastaturile custome made pentru limbi străine. Gen franceză, turcă, germană… Eh, io toată viața mea am funcționat pe tastatură englezească. Pe care tastatură am cam învățat-o pe dea rostu’. Drept e că mi se mai întâmplă câteodata (gen acuma) să-mi setez tastatura pe limba românește, ca să poci să pun căciulițe la niscai litere. Da’ diferența pe butoane fața de limba ingliș nu-i chiar mare.

Eh, mai acu’ vr’o doo luni am încercat să-mi verific facebook-ul de pe un pisiu cumpărat din Turcia. Și am ajuns la concluzia că-i bine că susnumita carte de fețe n-are limită la greșit parole. Pen’ că parola mea conține un „i”. Și pe respectiva tastatură „i” e cam pe unde se afla „;” pe tastatura normală. Numa’ că mie mi-am luat cam 5 minute să realizez chestia asta. Ca pe locu’ lu „i” e o chestie care seamănă cu el, decât că n-are punct.

Ieri, una dintre voluntarele care are domițilu’ în Germania s-a apucat să scrie un text pe românește. Cu diacritice. Motiv pentru care de câte ori ajungea la litere cu căciulițe își dădea cu presupusu’ că nu nimerea butoanele.

Da’ dezastru’ cel mai mare a fost acu’ 2 zile, când m-am chinuit să-mi trimit un mail de pe un calculator de limbă franceză. Deci, bai fraților, nici un buton nu-i la locu’ lui. Și adresa mea care are exact 6 litere nu arăta de nici o culoare cum ar fi trebuit. Și mi-a luat 10 minute să scriu 6 litere. Și am reușit doar după ce am cerut ajutoru ‘ proprietarei.

Motiv(e) pentru care am o rugăciune la producătorii de laptoape/tastaturi: Facem și noi o tastatură internațională, să nu mai trebuiască să-mi bat io capu’ cu longitudinea și latitudinea  literelor pe pământu’ ăsta?

Hai ceasuri bune!

Cică

Mi s-or scos ochii (din nou) că n-am mai trecut de mult prin zonă. Drept e că cine mi-a scos ochii cam are dreptate, da’ să nu-i spuneți, că i se urcă la cap. Și dacă tot am trecut pe acilea să ne-o tragem. Ăăăăăă, să tragem niscai concluzii adică. Deci:

Cz 1 : Scăparăm anu’ ăsta de 3 ori de sfârșitu’ lumii. Amu’ nu știu dacă să mă bucur sau să-mi pară bine. Chestia e că, având în vedere că încă mai suntem prin zonă, io încă mai am rate de plătit pe la bănci. Ceea ce-i cam nașpa. Da’ s-or găta și astea. Prin 2018, că m-am uitat pe scadențar. Tot din cauză că nu s-a gătat lumea la ultimu’ soroc, încă tre’ să-mi mai bat capu’ cu niscai personaje de povești. De groază. Care, din fericire, or să se gate mai repede decât rata la bancă.

Cz 2 : După vro 15 ani de dat cu sapa în câmpu’ muncii mi-am tras concediu anu’ ăsta. Adicătelea concediu’ d’ăla cu plecat de acas, fără telefon, laptop sau alte divaisuri d’ăstea. Motiv pentru care am fost cam greu înspre imposibil de găsit cam o lună de zile. Ceea ce a fost super ultra ++. Nasol a fost că a trebuit să mă întorc.

Cz 3 : Capatul curcubeului nu îndeplinește dorințele instant. Motiv pentru care încă vă mai scriu din jumatea mea de dormitor. Da’ încă mai sper că le îndeplinește.

Cz 4 : Din cauză că băieții dăștepți de la erdeeș s-au văzut cu un niscai monopol în traistă s-au apucat de modificat chestii. Și acu’ am o viteză de dat jos de pe net cam cum aveam pe vremea când funcționam pe conexiune dial up.

Cz 5 : Încă n-am lână roșie.

Amu’ dacă tot ne-am concluzionat, pen’ că cică începe alt an ar tre’i să ne propunem câte ceva. Că așa-i obiceiu. Mno, deci (iară deci):

Pr 1: Câte unii tre’ să învățăm franceză. Sau să ne aducem aminte ce-am uitat în ultimii 15 ani.  Bine, aproape 16, da’ nu mai contează.

Pr 2: Nu ne mai enervăm. Decât dacă e cazu’.

P 3 :  Batem la cap cât de des se poate curcubeu’ de mai sus. Poate își aduce aminte de subsemnata.

Pr 4 : Repetăm faza cu conțediu. Că ne-a plăcut. Poate nu mai repetăm și faza cu întorsu’ înapoi.

Pr 5 : Facem rost de lână roșie.

Mno, dacă_careva se aștepta să vază scris că-mi propun să mă las de țigări & cafea, nu mă cunoaște prea bine.

Și că tot am specificat că se gată un an și începe altu, teoretic ar tre’i să vă urez ceva. Da’ io zic să repetăm exercițiu de anu’ trecut.

Până mai dau prin zonă, hai sănătățuri.

Noutăți

Azi ajunsei prin locuri în care n-am crezut că o să mai calc în viața mea. Adicătelea într-o biserică. Că apucăturile, pardon, obiceiurile neamului nost’ zic că, la un moment dat un popă tre’ să-i facă baie la copchil. Carevasăzică botezarăm nepoata.

Și plecarăm noi înspre susnumita biserică_care se situează pe undeva prin capu’ la steagu’.  Și cum eu la chestii de genu’ ăsta am tot timpu’ ceva de comentat, m-am plasat strategic lângă tata. Că la capitolu’ biserici suntem cam pe aceeași lungime de undă. Mno, și cam pe când am ajuns lângă biserică a scăpat tata o cujetare : „Casa mea e mai mare decât biserica asta”. Ceea ce era perfect adevărat, da’ ne-a explicat nouă socru’ soru’mii că nuș’ cine n-a vrut să-i dea popii nuș’ ce bucată de teren și taica popa n-a putut să facă biserica mai mare. Mare bai că biserica era mică n-o fo’, numa că_ca să nu ne înghețe niscai terminații am vrut să ne introducem pe lângă un calorifer. Decât că, știți voi vorba aia „dacă e să te ia dreaq te ia din ușa bisericii”?  Eh, în cazu’ de față te cam ia dreaq până deschizi ușa. Că noi ne-am cam chinuit vr’o 2 minute, după care am ajuns la concluzia că popa n-a venit. Și ușa e încuiată. Și după ce ne-am holbat vr’o 5 minute după o chestie bipedă care ar arăta a sfânt părinte a apărut o blondă. Din biserică. Care a ajuns la concluzia că nesimțiții ăștia de cerșetori au stricat clanța. Și dădurăm noi să intrăm, numa’ că tanti blonda a zis că mama și copchilu’ n-au voie înăuntru. Și că tre’ să mai așteptăm puțin. Și am mai așteptat. Până a apărut un dulăpior de 2/2, brunet și neras, care avea față de bodyguard în Problem. Și primu’ gând care mi-a trecut prin cap a fost că l-am speriat cam tare pe taica popa. Care era o chestie slabă rău și destul de mică de înălțime. Da’ aflarăm că-i cantoru’ și am intrat la căldură. Amu’ io am văzut destule biserici la viața mea, de destule religii, da’ una care să aibă icoane înrămate pe tavan încă n-am văzut. Decât că, la un moment dat mi-am dat sama că chestiile alea erau panouri radiante. Personalizate să se potrivească cu peisaju’. Altă chestie pe care am priceput-o azi a fost de ce tre’ să ai 2 nași la copchil. Și cum  îs fată faină vă zic și vouă: dacă vrei doar un naș ăla tre’ să fie caracatiță. Că nașu / nașa tre’ să țină copchilu’ în brațe. Și dacă ar mai avea cel puțin o mână ar tre’i să țină și lumânarea. Și cum nu putem să implantăm mâini extra, tre’ să mai facem rost de un om. Și soru-mea azi și-a făcut rost de mine. Că nepoată-mea o are pe post de nașă pe sora lu’ cumnatu-mio. Și eu mai nou mă ocup cu ținut lumânări. Eh, slujba o fo’ faină rău. Taica popa s-a bâlbâit de la început până la sfârșit, dar, a avut bunu’ simț să nu bage copchila cu capu’ sub apă, și, înainte s-o bage în apă, a rugat-o pe soră-mea să verifice dacă e destul de caldă apa. Mno, cândva în tot timpu’ ăsta cineva mi-a dat foc. La lumânare. Și după ce s-a terminat slujba, baba de serviciu din biserică a început să-i explice soru-mii ce trebuia să facă_când ajunge acas’, da’ mie nu-mi zicea nimeni ce să fac cu lumânarea. Care încă ardea. Motiv pentru care am întrebat. Și mi-a răspuns soacra soră-mii: „Tre’ s-o duci acasă aprinsă și s-o stingi de tavan”. Și cum muierea asta de obicei e pusă pe glume și io niciodată nu știu dacă glumește sau vorbește serios, am mai întrebat-o o dată. Și am primit același răspuns. Drept urmare m-am conformat. Și acu’ soacra soră-mii are pe tavanu’ din hol o pată neagră înconjurată de o pată de ceară.

Până la următoarea experiență de gen, sănătate la găini.