Futu-i!

Nuș’ cum să vă spui, da’ ăsta e primu’ an în care chiar ma bate gându’ să plec din România. De tot. Definitiv. Și irevocabil. Și dacă se poate, undeva pe partea ailaltă de planetă.

Amu’ să vă spui și ce m-a călcat be bătături.

Carevasăzică io mi-s contabil. Și de 10 ani trecute fix, dau cu sapa într-o fabrică d’a lu’ statu’ Român. Estem bugetari, care estem. Da’ nu asta-i problema. Problema e că, în ăstia 10 ani, am mancat 3 schimbări majore. Pe care le-am înteles. La momentu’ respectiv. Adicătelea, schimbară planu’ de conturi. Chestia era logică_că l-au făcut ca pe ăla de la agenții economici (adică_ca la privați). Dupe care schimbară banii. Chestie pe care am înțeles-o. În mijlocu’ anului. Chestie pe care n-am înțeles-o. Da’ am supraviețuit. După care ne-au schimbat programu’ de oameni ‘telighenți. Chestie pe care iar am înțeles-o. OK, asta era extra, ca n-o’ fo’ din ordinu’ statului român.

Revenind la dimineața de azi, concluzionăm că, pare-se, statu’ român nu-i în stare să stea pe curu’ lui prea mult timp, și din când în când mai schimbă chestii. Gen în anu’ de dizgrație 2014 s-a gândit să schimbe, din nou, planu’ de conturi la jucăriile lui. Ceea ce mă face pe mine, țața Frosa, cu 2 zile înainte de termenu’ de predat bilanțu’, să mă holbez la o balanță din care nu înțeleg nimic. Nici măcar de ce are 10 pagini.

Adică știu de ce are 10 pagini: pen’ că foaia A4 are dimensiuni limitate. Și io tre’ să înghesui în aiste dimensiuni 10 coloane. Din care 8 cu cifre. Care încap. Alealalte 2 îs alta poveste. Că una se numește „Denumire cont” si e lungă rău, și ailaltă se numește „simbol cont” . Și aici începe distracția. Că până anu’ trecut aveam de scris exact 3 cifre. Da’ asta era anu’ trecut. Ca anu’ ăsta am de scris în felul următor: 7 caractere contu’ sintetic. Încă 33 de caractere contu’ analitic de grad 1. Din care majoritatea se numesc X. La propriu. Ceea ce fac 40 de caractere. Minim. Că dacă mai vreau un analitic se mai adaugă. Minim doo. Și acu’ stau și mă holb la balanță și nu-mi explic unde se termină contabilitatea și unde începe filosofia. Și pe cine dreaq ajută toată filosofia asta. Și mă întreb cu durere în suflet ce-or să mai schimbe după ce m-oi obișnui și cu povestea asta.

Da’ până atunci, hai noroc! Și eventual, pașteți fericiți.

PS, Rezumat pentru ce-i care n-au înțeles nimic: careva de prin ministeru’ de finanțe a visat urât într-o noapte, s-a gândit să modifice ceva și mi-a distrus mie somnu’. Futu-i!

Reclame

Portocale și albăstrele

Carevasăzică

1 …….. imi sună azi telefonu’.

– Bună ziuaaaaaaaaa. Vă sun din partea O rangă, cea mai super ultra ++ companie de bla bla bla. Vreau să vă fac o ofertă GRATUITĂ foarte avantajoasă.

– Bună ziua. Cât costă?

– Păi asta nu pot să vă spun decât la sfârșit. (Tanti, ești trântă. Tocma’ mi-ai zis că e gratuită). Dar știți, vă oferim gratuit un stik de internet cu bla bla viteză pentru bla bla .

– Tanti, nu vreau stik de net de la voi.

– trafic de net, după care bla bla viteză până la sfârșitu’ lumii. Pardon, lunii. Și aveti și

– Tanti, nu vreau net de la voi.

– trafic nelimitat de la ora 24 pana la ora 7.Care e ideal dacă vreți să descărcați filme sau muzică. (hmmmm, chestia asta, teoretic, e ilegală. Șef’tu știe ce recomanzi?)

– TANTI, ia o pauză. Să-i iesplic. Că vaz că nu asculți. Io noaptea dorm. Drept urmare opțiunea voastră cu happy new year (pardon, night) mă cam lasă rece. Și io am acasă interneți de la alții. Care nu-mi limitează traficu’. Că io sufăr de claustrofobie. Și dacă îmi limitezi viteza & traficu’ mă crizez. Deci, din nou, nu vreau net de la voi.

– Ooooooo, aveți internet acasă… (Fă, am. Io și ăl măcar 75 % din populația României, grupa mea de vârstă. Nu te mai mira). Da’ sunteți mulțumită de furnizor?

– Lojic. Că, trecând peste alea 3 ori pe an când îi fac troacă de porci, nu-mi fac probleme.

– Dar ați putea incerca și stikul nostru de net, care costă 10 euro pe lună, dar astazi vi-l oferim la 8 euro (asta-mi sună a ofertă la tigăi) și nu vă afectează abonamentul la telefon (deci am alfat ce inseamnă GRATUIIIIIIIIIT).

– Tani, cum să-ți spui io ție, să pricepi. NU VREAU NET DE LA VOI. Că l-am testat. Și-i varză.

– A da…. Păi mă scuzați că v-am deranjat. O zi bună.

Și s-au dus 5 minute din viața mea. Și un neron.

2……………… mi-a expirat abonamentu’. De la RAT. Brașov. Motiv pentru care m-am dus să-mi fac altu’. Că dimineață tre’ să mă duc la muncă. Drept urmare …………..:

Stația de la teatru:

– Tanti, da’ și mie un abonament de mâine. ( a se reține că  mâine e 30 ianuarie).

Îmi ia tanti abonamentu’ și banii, se uită 5 minute pe peretele de la chioșc, presupun că p’o hârtie, se uita la abonamentu’ meu și glăsuiește:

– Da’ nu pot să vi-l fac decât până in 28 (februarie).

– De ce tanti?

– Că februarie n’are decât 28 de zile.

– (Pe cuvântu’ tău de pionier) Tanti, știți, s-a inventat 1 Martie între timp.

– Nu.

– Ce nu?

– Nu e 1 Martie.

– (careva în afacerea asta e puțin tâmpit) Tanti, dă mata (vine de la dumneata, nu de la mă-ta) banii și abonamentu’ înapoi, să mă duc io să-mi văd de viață.

Stația din Gemenii:

– Tanti, dă’ și mie un abonament de mâine.

– Păi știți, nu po’ să vi-l fac decât până în 28.

– De ce?

– Așa am primit ordin de la șefi. Că au zis că februarie are doar 28 de zile, si nu putem să facem abonamente care expiră în martie.

Mno tanti, șă-ți trăiască șefii. Mult și bine. În dosu’ bisericii.

Până data viitoare, hai noroc și la mai mare.

Un flacon de Halo, vă rog!

E vineri. Mi se face de plecat acasă minteni. Și am ajuns la concluzia că m-am tâmpit.

Că să vă spui. Io de felu’ meu nu știu să lucrez decât în condiții de stress. Adicătelea dacă e liniște și pace pe la muncă nu-s în stare să butonez 2 cuvinte. Da’ dacă e agitație știu să fac chestii de care n-am auzit în viața mea. Chestia e că, în martie fac 10 ani de când îmi tocesc coatele pe un birou în fabrica asta. Și, bag samă că ăștia 10 și-au cam lăsat amprenta pe creierașu’ meu. Și mi se întâmplă chestii. Gen:

Săptămâna asta am fost tai prin județ. Ultima zi când am servit plimbări a fost marți. Numa’ că dimineață am fost la birou. Și teoretic am vorbit cu multă lume. Practic, azi dimineață l-am întrebat pe colegu’ de birou dacă marți a fost la muncă. Și omu’ se uita ciudat la mine.  Acu’, când am mult de muncă mi se mai întâmplă să nu sesizez dacă intră cineva în birou. Mai ales dacă persoana e neinteresantă. Da’ omu’ ăsta are cam 2 metrii. Și are birou’ în fața mea. Deci, teoretic, e cam greu de ignorat. Da’ eu nu l-am văzut.

Mai pe la miezu’ zilei, îmi aduc aminte că am sunat un alt coleg, care trebuia să facă ceva. Și glăsuiesc și eu, cu voce tare, în birou:

 – Xulescu n-a apărut încă?

Și din nou, lumea a început să se uite ciudat la mine. Până când cineva a prins tupeu și mi-a zis:

  – Fată hăi, omu’ a venit. Și ai vorbit cu el.

Amu’ dacă 4 inși zică că am vorbit cu omu’ față în față io îi cred pe cuvânt. Da’ tot nu-mi aduc aminte să-l fi văzut.

Drept urmare,

Care ai un flacon de Halo, măcar să știu de ce nu-mi aduc aminte ce fac.

Hai noroc!

Una scurtă

așa, ca de luni.

Azi ne-au dus cu japca la control la doctor. Că cică tre’ să ne vază doctoru’ în fiecare an. „Controlul” a durat 20 de minute, timp în care tanti doftora mi-a mai scris o data fișa (chestie pe care o mai făcuse una înaintea ei), m-a intrebat dacă mi-am luat medical în ultimu’ an și câte kile am, m-a ascultat la plămâni și la inimă , mi-a luat tensiunea și m-a pus să citesc o chestie.

Concluziile lu’ tanti doctor:

1.sunt puțin răcită, chiar dacă pe foaie scrie că fumez cam 2 pachete de țigări pe zi.

2. sunt obeză, că așa era bifat pe foaia de anu’ trecut. Da’ s-a gândit vr’o 2 minute ce ar tre’i să bifeze.

3. pe foaia de anu’ trecut mai era scris ceva, da’ ea nu înțelege ce scrie, da’ m simt bine, nu?

4. am tensiunea 13/8. Verbal. Că pe foaie a scris 16/8. Da’ parcă nu era atât.

Concluzia mea: femeia asta la un moment dat o să ajungă să „trateze” ceva oameni. Nu-i văd chiar bine pe oamenii respectivi.

Hai sănătate.

Să tulburam puțin apele.

Unul din motivele pentru care feminismul nu are rost.

Și un raspuns la întrebarea: „de ce-s bărbatii misogini?”

 

Și contraargumentul:

Hai sănătățuri!

 

Despre rețele și alte că…. chestii

Mi se întâmpla câteodată să mă calce pe nervi toată lumea. Bine, mi se întâmplă cam des în ultima vreme, da’ acu’ chiar am motive. Că să vă spui.

În sfânta zi de mați, mă cocoț în turnu’ meu de fildeș de la etaju’ 4 și dau drumu’ la râșnița. Că așa mi-e obiceiu’. Că până mă învârt prin casă apucă să-ți facă toate damblalele și nu mai tre’ să mă holbez la ea dijaba. Mno, face râșnița mea vâj vâj, dau să mă duc să îmbuc ceva, și-l aud pe nepoate în spatele meu:

„Carmen, nu cre’ că-ți merge netu’, că io am încercat să mă joc azi ceva și Mario a rămas blocat pe o broască, și n-a mai vrut să facă nimic.”

Zic în gându’ meu ” Copchile, ți-a tăiat mă-ta netu’ și nu vrea să-ți zică” și mă duc în bucătărie. Mânc și io ca omu’, fumez o mahoarcă și mă întorc la calculator. Și surprizăăăăăăăăăăă copchilu’ avea dreptate. Întreb și io prin casă care cum doarme și ajung la concluzia că tre’ să mai aștept. Pe la 6 sara se trezește tot neamu’, și mă apuc și io de dat telefoane. Și îmi răspunde o tăntică_care incepe să-mi pună întrebări. Și descopăr cu stupoare că conexiunea mea la interneți zicea că netuărc cheibăl iz anplagt. Și o întreb pe tanti:

„Tanti, de ce zice că netoărc cheibăl iz anplagt? Că capu’ pe care îl văd io e plagt.”

Îmi cere tanti un număr de telefon, îmi zice că a făcut o sesizare și că dacă tre’ să verifice ceva în casă mă sună. Da’ mai zice și că teoretic n-o să fie nevoie. Că fac verificări și o să se rezolve. Mno, cum io sufeream crunt de plictiseala mă mâncă în dos s-o întreb pe tanti CÂND o să se rezolve. Chestie pe care am regretat-o în secunda în care am deschis gura. Că tanti mi-a dat răspunsu’ standard: „În cel mai scurt timp”. Partea proastă e că, în cel mai scurt timp, n-a mai mers nici cablu’ nici telefonu’. Și aproape toți vecinii mei se plimbau pe scară. Eh, asta a durat cam o oră, după care și-a revenit cablu’ și telefonu’. Da’ netu’ meu nu. Pe la 9 juma’ am renunțat și m-am mutat în lumea viselor. Că oricum dădeam de net la munci, dimineață.

Care dimineață a fost altă poveste. Că ieri, în 8 ore nu cred că a mers netu’ 3. Partea proastă e că, la munci, de obicei, când nu merge netu’ nu merge nu merge nici programu’ de oameni ‘telighenți. Drept urmare, șomez. Ceea ce a însemnat o zi pierdută. Da’ pâna la urmp am reușit să-mi rezolv problemele. Decât că, am plecat acas’ fixată să mă cert cu nenii de la erdeesh. Fixație care mi-a trecut brusc după ce am pornit râșnița. Că mergea netu’.  Acu’ aștept cu interes marțea viitoare, ca bag samă că mi-au schibat oamenii contractu’ și o zi pe săptămână nu servim interneți.

Până data aviatoare…hai noroc și la mai mare!

Martorii lu’ Ozun

varianta biznis.

Vă mai aduceți aminte vremurile în care sunau la ușă niscai tanti / neni care te întrebau dacă ai 5 minute libere, că ar vrea să-ți povestească ceva de sfântu Gizăs? Mno, oamenii ăia, fie s-au lăsat de meserie, fie au ajuns la concluzia că toți cei care puteau fi convinși au fost convinși, că nu mai apar pe la uși. La ușa mea, cel puțin. Da’, ca de obicei, nu despre asta vroiam să vă pove. Deci, doo puncte, și de la capăt.

Acu’ vr’un an șefă-mea a cumpărat de la numiții Rentrop &Straton o chestie. Nu mai știu nici ce chestie, și nici cât de folositoare a fost.  Problema a fost că oamenii au cerut o adresa de mail, că vorba aia, să salvăm copacii și să nu ne mai scriem scrisori clasice, și o persoană de contact, în cazu’ în  care nu primesc răspuns la scrisorile electronice. Eh, șefă-mea le-a dat adresa de mail pe care o folosesc mai mult eu decât ea, și număru’ ei de telefon. Chestie care nu m-a deranjat cu  absolut nimic până anu’ ăsta în primăvară. Când nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, da’ agenții de vânzări de la susnumiții au început să se poarte ca moartorii sufletului descriși mai sus. Carevasăzică, undeva prin mai primesc un telefon:

 – Bună ziua, sunt nea’ Gică de la rentrop și Straton. Știți, vă expiră vr’o 4 chestii. (Amu’ io știam că-mi expirau vr’o 4 chestii, da’ prin septembrie)

 – Ziua bună. Și eu cu ce pot să vă ajut?

– Păi știți, v-am emis facturle proforme pentru alea 4 chestii, și urmează să le primiți. (chestia asta urma să mi-o spună secretara la un moment dat)

– Bine. Vorbim când ajung facturile. Cum le-ați trimis?

– Prin poștă.

Mno, să așteptăm. Vă e clar că in momentul în care am închis telefonul mi-a ieșit din cap tot ce mi-a zis nea’ Gicu. Asta până au ajuns susnumitele facturi. Pe care facturi le-am ignorat cu grație. Vr’o 3 luni. Timp în care mi-au venit 5 rânduri de facturi. Aceleași facturi. Amu’ io știu ca la un moment dat șefă-mea s-a mai conversat cu ei la telefon, fiin’că din când în când mai cerea niscai informații despre ei. Până când a plecat în concediu. Vr’o 3 săptămâni. În străinezia. Eh, obiceiu’ firmei, știut de foarte puțini, e că, dacă pleci din țară, pleci cu telefonu’ personal. Telefonu’ de firmă rămâne acasă. Închis. Și în perioada asta recuperatorii de la Rentrop au continuat să sune. Partea proasta e că telefonu’ pe care îl știau ei era închis. Și la fix răspundea mandea. Care culmea, raspundea (sau ignora, după caz) si la scrisori. Și dupe vr’o 1562542543614 de mailuri la care n-au primit răspuns, susnumiții s-au gândit să sune. Mno, dacă tu îmi spui că ești angajat, presupun că (cineva mi-a spus la un moment dat să nu mai fac presupuneri) ești major, vaccinat și PRICEPI ROMÂNEȘTE. Sau nu……………. Adicătelea după ce am spus la 5 înși în 3 zile că femeia nu-i în țară, tot s-a mai trezit un al 6lea să sune să întrebe de ea. După care au ajuns la concluzia că vor să vorbească cu omu’ care utilizează fizic jucăria lor. Fază la care pe mine m-a bușit râsu. Și pe ei plânsu. Că le-am zis că omu’ care se joacă cu jucăriile lor e șefă-mea. Și da, încă e în concediu.

Eh povestea a continuat cam la fel toată vara, și a culminat cu ziua de ieri, când io am ajuns la concluzia că oamenii ăia nu-s chiar de pe planeta asta. Adicătelea mai acu’ vr’o 2 zile o suna o tanti de la ei pe șefă-mea. Și-i explică_că i-a trimis o ofertă pe mail. Dacă femeia a văzut sau nu oferta nu știu. Chestia e că ieri pe la 9 sună telefonu:

– bună ziua. Doamna X?

– ziua bună. Nu. Cine o caută?

 – Păi vroiam să vorbesc cu ea.

– (să mori tu? io credeam că vrei să vorbesti cu mine) Deci, nenea, dacă ai nimerit aici înseamnă că la ea în birou n-a răspuns nimeni la telefon, deci nu-i acolo. Reluăm întrebarea. Cine o caută?

– aaaaaaaaaaa. Păi sunt de la Rentrop și Straton și vroiam să-i povestesc despre niște produse.

– (aha, și io vroiam să-i povestesc despre o vacanță în Malibu, da’ m-a trimis la plimbare) Lăsați-mi un nume și un număr de telefon și-i spun să vă sune.

– păi știe numărul.

– bine, da’ poate îmi spuneți un nume, totuși…..

– Da. Sunt nea’ Gicu.

Mno bun. Stai și așteaptă, da’ nu-ți ține respirația până te sună.

Apuc să închid telefonu’ și să dau refresh la o pagină, și sună iar telefonu’. Și fac prostia să răspund

– Bună ziua, cu doamna X vă rog.

– Nu-i aici, cine o caută?

– Sunt tanti Geta de la Rentrop și Straton.

– Doamnă, acu’ 5 minute a sunat un nenea de la voi. Ce-i spun doamnei X?

– Păi i-am trimis o ofertă. Și vroiam s-o discutăm.

– (aha. revemin la vacanța in Malibu).  Păi o să-i spun că ați sunat. Probabil o să vă sunte dânsa (cam pe la 3 și un sfert, de Sfântu’ așteaptă)

Deci bă băieți. Io po’ să pricep că sunteți plătiți pe bază de comision. Mai po’ să pricep și faptu’ că baza de date e comună pentru toți agenții. Mai po’ să pricep și faptu’ că, poate, mai primiți o primă dacă i-ați furat clientu’ colegului. Da’ ce nu pricep e de ce nu pricepeți voi că tentativa asta de stil de a vinde mă face pe mine, posibil client să vă marchez ca spammeri, să vă blochez apelurile și să vă ocolesc pe stradă.  Și chestia e că nu-s singura.

Hai noroc.

Depresiile

unui weekend genial. Press play.

Io toată viața mea am fost mică. De înălțime și de vârstă. Adicătelea, de când am inceput grădinița până mai acu’ juma’ de an am fost cea mai mică din grupă / clasă / birou. Acu’ juma’ de an am primit cadou un coleg nou și ceva mai mic (ca vărstă) decât mine. Da’ nu se observă cu ochiu’ liber, și nu despre asta vreau să vă pove.

Ce vroiam să vă pove e că, după capu’ meu eu incă mai am 19 – 20 de ani (asta ca să nu zic 15 – 16) și reacționez ciudat când căte un puști cu 2 capete mai lung ca mine, da’ vizibil mai tânăr îmi spune „săru’mâna”. Sau când câte unu’ – altu’ cu care mă mai discut pe la muncă îmi spune „doamnă”.  Chestia e că de obicei exprimările astea le trec la capitolu’ „politețuri fără rost”. Numa’ că, în uichedu’ d’o trecut, stătui de vorba cu niscai elevi de liceu. Și din una în alta, am început să le povestesc că în 1900 toamna când am terminat eu liceul nuș’ ce s-a întâmplat. Chestie care iar nu-i ieșită din comun. Ce-a fost ieșit din comun a fost reacția a vr’o 2 – 3 dintre ei. Care mi-au spus că………….. „În anu’ ăla m-am născut eu”. Deci bă băieți, no more comments.

Despre egoism și alte chestii

Dacă tot am ajuns la concluzia că majoritatea oamenilor care se învârt în jurul meu, cu sau fără voia mea, ( mai mult  fără decât cu, da’ trecem peste), au fixații pe propriile persoane, m-am hotărât să mă fac egoistă.  Sâc! Nu că n-aș fi de la mama natură, da’ e bine, din când în când să-ți accentuezi calitățile. Drept urmare:

1. Vorba unui ilustru contemporan (nu dăm nume, că se supără frate-miu) am reușit și io să evoluez de la epoca de piatră direct în era high tech, recte, mi-am tras smartfone. Și ca să nu ma fac cocalarus mioriticus (adica gicu’ d’ăla cu smartfone si bani de bip pe el) mi-am tras și abonament cu trafic de net incluși.

2. După lupte seculare cu bujetu’ personal, am reușit să-l înving, și…………. mi-am luat pozaci. Îl cheamă D 200 și deocamdată pare a fi vag mai dăștept decât mine. Da’ îi dau io de cap pân’ la urmă.

3. Ăsta paragraf e mai lung și intră la capitolu’ ” Alte chestii”

Mno, în uichend furăm tai la Zărnești. Și io până vineri, în respectivu’ Zărnești am ajuns de cam 20 ori. Da’ niciodată mai departe de spitalu’ de omini veseli. Eh, vineri am ajuns pân’ la ălălalt spital. Pe care îl cheamă „Dr. Caius Tiberiu Spârchez”. Nenea dupe care e botezat spitalu’ o fo’ de loc de acolo, și pare să fi fost băiat inteligent. Ceea ce nu aș putea spune despre părinții lui. Da’ nu comentăm.

Carevasazică, noi stăturăm pe un deal în spatele spitalului. Locație care a fost genială, cu mici excepții. Adicătelea, de unde eram noi se vedeau Bucegii, și Piatra Craiului. Asta dacă nu era spitalu’. Și Zărneștiu’.  Și gașca de maidanezi care bântuia prin zonă. Care (gașcă) m-a obligat să fac economie la țigări. Că membrii ei zâmbeau cam fioros.

Daaaaaaaaaaaaar, ne distrarăm, mai învățarăm ceva chestii, ne mai dădurăm dăștepti, citiți și învățați, și mai cunoscurăm ceva oameni faini.

4. Cenzura e nașpa rău.  Și răceala.

Hai noroc! Și sănătățuri.

Ceasu’ rău, pisica 13

Sau ce se întâmplă când ești prost.

Carevasăzică eu am în dotarea dulapului două tipuri de nădragi. Adicătelea niscai blugi și niscai nădragi de stofă. Singura regulă în ceea ce privește moda de care țin cont e două: nădragii de stofă nu merg nu bascheți și geanta de piele nu merge cu aceeași bascheți.  Motiv pentru care, bine îs încă 2 colaterale (rucsacu’ e la mama la remaiat și afară s-a făcut frig), săptămâna trecută m-am transferat de la costumația de vară (blugi, bascheți, rucsac) la costumația de doamnă (pantaloni la dungă, toace, geantă de piele).  Toate au fost bune și frumoase, prietenii s-au crucit, se uita lumea după mine pe stradă că_cât de frumoasă mi-s…. asta până joi. Care n-a fost nici marți, nici 13. Că m-am uitat io în călindar.

Eh, în frumoasa zi de joi, o taie pe stimabila Carmen…. niscai chestii. Care au presupus o excursie până la toaleta relativ publică a fabricii unde câte unii dăm cu sapa în câmpu’ muncii. Nimic nou până aici. Ce-o fo’ nou, o fo’ faptu’ că m-a mâncat în dos să-mi iau telefonu’ cu mine. Și l-am băgat în buzunar. În același buzunar din care l-am mai pierdut de câteva ori. Ultima dată era să-mi omor un prieten cu chestia asta. Că a început să-i sune omului în mașină la vr’o 5 minute după ce m-a dat jos. Dar să revenim. Deci. Mă Deplasez eu în viteză spre locul sus amintit, intru, închid ușa, mă întorc, șiiiiiiiiiiiii se aude pleosc. Amu’ io acolo eram singură. Logica mea zicea că dacă ceva a făcut băiță era ceva d’al meu. Drept urmare, mă mai întorc o dată și mă uit. Și din toate rahaturile ce le aveam prin buzunare, singura chestie la care i s-a făcut dor de apă a fost………. telefonu’.  Drept urmare, am extras telefonu’ de la duș, scos bateria după 5 minute, ca mai repede n-a vrut, împăturit telefon în sugativă și așteptat.

Urmări:

După două ore nu mai curgea apă din el.

După 4 ore mi-am făcut curaj și l-am asamblat. Mergeau tastele cu numere și cam atât.

După 8 ore dintre care una de tratament intensiv cu uscătorul de păr (chestie care nu cre’ c-a fost foarte inteligentă) mergea și butonu’ de închis apeluri.

După o noapte în punga cu orez mergea și butonu’ de răspuns la apeluri. Numa’ că butonu’ de închis apeluri mergea non stop. Motiv pentru care telefonu’ meu era mai rău decât un stroboscop. Și mi-am încercat norocu’ și l-am încărcat. Vineri dimineață pe la 10. Vineri 13.  Dar norocul mă părăsise. Că a zis că-s nașpa. Și-s prea geloasă. Și după ce telefonu’ meu a stat exact 5 ore în priză, a mai funcționat 10. După care s-a închis. După care n-a mai vrut să se deschidă. După care i-am cântat prohodu’ și am vărsat o lacrimă. Da, numa’ una. După care am înjurat juma’ de oră. După care m-am consolat cu ideea că m-am întors în epoca de piatră și nu poate nimeni să mă găsească (ultima parte era de bine).

Dar, cum norocu’ știe că io de fapt îs fată faină, și crizele de gelozie îmi trec repede, azi s-a întors la mine. Și o’ venit deghizat în șefă-mea. Care prin colecția ei de telefoane vechi, foarte vechi, antice și de demult, a găsit unu’ care încă mai funcționează. Drept urmare……………… AM TELEFON BĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ. YUPYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYYY.

Mno, până la următoarea tâmpenie,

Hai sănătățuri!