Azi bem!

Am zis!

Carevasăzică, vă era dor de bună-mea? Mno, țin să vă anunț prin prezenta că e bine sănătoasă. Și azi face 80 de ani. Să-mi trăiască!

Hai noroc!

Reclame

Cafteala cu aparatul de fotografiat.

Ediția de toamnă.

Unul

dintre motivele pen’ care n-am mai scris.

IMG_49811

Fantome

Prin vara lu’ 2007, după ce am plătit o factură de încălzire de 600 de lei, ai mei ca brazii au decis că divorțăm de CET și ne tragem centrală termică. Prin toamna lu’ 2009, ma războiam cu același CET, pen’ că măriseră taxele de debranșare, printre altele. Între timp, CETul, ca persoană juridică a crăpat. Urmașul lui, nea’ Tetkronu’, a ajuns la un moment dat la concluzia că, daca pe o scară îs mai punțin de 5 apartamente branșate la ei, debranșează din oficiu scara respectivă. Ăla a fost momentu’ în care am crezut că am scăpat definitiv de ei, pen’ că singurul vecin care mai era branșat la ei s-a văzut pus în situația de a-și monta centrală.  Chestia e că la momentul respectiv nu mi-am adus aminte că, din când în când, eu mai administrez încă un apartament, recte al bună-mii. Ceea ce ne aduce la fenomenala zi de ieri, când fantoma CETului a început să mă bântuie.

Carevasăzică, ziua a început genial. Adică m-am dus la muncă cu ideea fixă că stau și frec menta pâna la 3, când trebuia să mă prezint prin zona Piața Sfatului, să recuperez niște hârtii, și să mă plasez cuminte pe o bancă lângă Poarta Ecaterina să aștept un grup de francezi. Dupe care, visam la o bere pe o terasă. Sună fain, nu? Eh, tote visele mele s-au dus în………….. (inserați ce vă trece prin cap), pe la ora 2, când m-am trezit cu un telefon de la………………….. bună-mea. Care bună-mea imi explica_că a venit domnișoara Cristina ( ăsta nu era un roman?) care vrea nu’ș de act. Pe care nu l-a găsit. Da’ i-a dat niște acte, să facă domnișoara Cristina copii. Și a promis că i le aduce înapoi. Mno, în momentu’ ăsta, mie a cam început să-mi crească tensiunea. Mai ales că bună-mea nu știa să-mi zică ce anume acte i-a dat. Și cum eu nu prea gândesc logic în situații de genu ăsta (bine, eu nu gândesc logic de felu’ meu, da’ în cazuri ca cel de față și ultima urmă de logică face atac de cord), prima chestie care mi-a trecut prin cap a fost că ‘a bătrână i-a dat actele de la casă.  Drept urmare, mi-am mai făcut niscai datorii pe la birou, m-am cocoțat într-un taxi și m-am cărat la bună-mea, cu intenția de a rupe niscai picioare. Decât că nu-mi era foarte clar ale cui. Ajung la ‘a bătrână și-o mai întreb o dată ce acte a dat. Între timp ajunsese și sus numita domnișoară, și toate actele erau pe masă. Din ce mi-a zis bună-mea n-am înțeles nimic, motiv pentru care m-am dus în vizită de …….. lucru la dom’șoara. Care dom’șoară mi-a explicat că vor să debranșeze coloana de căldură de la Tetkron, că nu mai e nimeni pe coloană branșat la ei, și că susnumiții vor nuș’ ce hărtii ca să nu-i mai puna să plătească căldură la iarnă.  Da’ de fapt nu tetkronu’ vrea hârtile alea. Tanti de la asociația de propritari le vrea. Ca să le ducă la Tetkron. Ca să facă ăia nuș’ ce.

Eh, bună-mea nu avea respectiva hârtie. Da’ având în vedere faptu’ că_când am montat centralele le-am montat pe amândouă în același timp și cu aceeași firmă, am presupus că ceva hârtii sunt la mine acasă. Motiv pentru care am luat-o la fugă prin cartier, să caut hârtiile. Pe care, logic, nu le-am găsit. Dupe care m-am cocoțat în alt taxi, și m-am cărat în Piața Sfatului, că am cerut derogare de la locu’ de întâlnire, că nu-mi era foarte clar când ajung înapoi în centru. Mno, în timp ce așteptam susnumiții francezi, m-am calmat și am început să gândesc. Și am ajuns la niscai concluzii. Gen:

1. Actele de la apartamentu bunică-mii îs la mine acasă. Că după ce au facut succesiunea după ‘ăl batrân s-a dus numa’ mama la notar să ia actele, și pe vremea aia am avut o sclipire de geniu, care mi-a zis că n-ar fi chiar inteligent să ramână hârtiile alea la bună-mea.

2. Tanti de la asociația de propretari a bună-mii ori e retardată ori suferă de lene cronică. Adicătelea îmi cerea o hârtie care e la ea din 2007, care era emisă de CET, și pe care vroia s-o ducă la urmașu’ CETului. Care oricum avea, dacă nu o copie, cel puțin cunoștiță de ce scria in ea, pen’ că 2 ierni la rând au calculat cât tre’ să plătească bună-mea pentru țevi, după ce scria în hârtie.

3. Încep să am reacții ciudate gen întâi omor omu’ după care îl întreb de sănătate.

Dar, deh, asta era situația de ieri. Azi pe la prânz mă sună din nou………… dap, bună-mea. Care mi-a explicat că a venit domnișoara Cristina (da, iar mi s-a ridicat tensiunea) care i-a zis că tanti de la asociație nu mai vrea nici o hârtie (mi-a scăzut brusc tensiunea) și că nu mai trebuie să caut nimic. După care, ca să-mi dau eu seama că n-a mai făcut prostii, a mai sunat o dată, pe la 6 seara. De data asta pe fix. Partea proastă e că nu era nimeni acas’ la ora aia, și femeia s-a speriat. Motiv pentru care a mai sunat o dată,……………. la soacra soră-mii, că mie îmi uitase brusc număru’ de mobil.

Până una – alta, hai sănătățuri. Ne vedem la Ocnă.

Facerea de bine și pluralul de politețe

Da, știu, n-au nici o legătură una cu alta.  Deci, le luăm pe rând.

Sună colega X, să-i rezolvi o problemă existențiala. Tu, fată faină o ajuți. Ea face cum o taie capu’. După 2 zile te sună șefu’ să-ți explice că nu-i bine ce i-ai zis colegei X.  După alte 3 zile afli  ce nu era bine de fapt, și mai treci o criză de isterie în contu’ omeniei.

Pluralul de politețe se folosește la persoana a doua. Gen: „eu, X vă rog pe dumneavoastră, domnișoara Carmen, să-mi rezolvați problema. Că io-s bătută în cap și nu știu ce să fac. Vă mulțumesc frumos.” Formulări de genu’ ” Domnișoara Carmen, vă rugăm să ne rezolvați problema. Vă mulțumim.”, se folosesc în cazu’ în care sunteți mai mulți/multe bătuți / bătute în cap și habar nu aveți ce să faceți.  Sau în cazul în care poziția ta socială îți permite să folosești o formulare de genu „Noi, Ștefan Voievod, Domn al Moldovei”.  În rest, tu ești singură, și io-s mai mulți. Simplu ca bună ziua. Formularea gen „Domnișoara Carmen, te rugăm să ne rezolvi problema. Îți mulțumim.” se folosește doar în cazu’ în care voi sunteți mai mulți proști, da’ noi ne tutuim în viața de zi cu zi.

Și o chestie extra.

O sun pe bună-mea, că mama e în concediu. Și tre’ia să văd dacă nu duce baba lipsă de ceva.  Și sun. Vr’o 5 minute. După care a binevoit bună-mea să răspundă. Și prima chestie pe care a scos-o pe gură a fost ” Bine că te-ai trezit și tu să suni”.

Am nevoie de concediu.

Cum sa pierzi clientii

Ghid in 4 pași, marca_Cafe de Paris.

Ieri o fo ziua Franței. Motiv pentru care am ascultat la marseillaise cântată de un grup de tineri francezi. Sub Tâmpa. Eh, cu susnumitul grup de francezi am stat cam toată ziua. Și mi s-a explicat că vorbesc foarte bine franceză. Asta în condițiile în care eu de obicei folosesc frangleza. Adicătelea, tu întrebi în franceză, eu răspund în engleză cu niscai inserții de cuvinte franțuzești. Da’ nu despre asta voiam să vă pove.

Ce am vrut să vă zic e că, la sfârșitul zilei ne-am hotărât să ne ascundem într-o crâșmă la un cico. Eh, am plecat în jos pe rep, și oamenii mei au descoperit Cafe de Paris. Și dacă tot era ziua Franței au vrut acolo. Eu până ieri n-am mai intrat în susnumita crâșmă. Și nici n-o să mă mai vedeți pe acolo. Mno, acu’ urmează ghidu. Cu liniuță de la capăt. Deci:

– tu patron hapsân îndeși o groază de mese într-un spațiu mic mic mic, că cu cât îs mai multe mese, cu atât îs mai mulți clienti. Și pui la mesele astea fotolii moi și mari și cu spătar și cu brațe, ca să se relaxeze clientu’. Și așa se umple crâșma. Și toate îs bune și frumoase până îl taie pe vr’un client o sclipire de geniu și vrea la toaletă. Mno, amu’ se cam împute treaba. Că toaleta e în fundu’ crâșmei, și ca să ajungă acolo ori iese afară și intră pe altă ușa, ori deranjează celilalți clienți.  Da’ asta nu-i vina ta. E vinu’ lor, ca l-au plătit și l-au băut. Și acu’ tre’ să-l dea afară.

– îi lași pe clienți să fumeze în crâșmă. Că noi știm că în fiecare gașcă există cel puțin un fumător. Și ăia tre’ să-și satisfacă nevoile. Să nu intre în sevraj. Da’ aerisire nu faci, că-i suficient să deschizi toate ușile. Și dacă pe nefumători îi apucă plânsu’ de la atâta fum, ar trebui să-și găsească prieteni care nu fumează. Sau să stea acasă.

– cauți cele mai acre, dar frumușele mândre și le angajezi pe post de ospătărițe. Adică_chiar nu contează că tre’ să-i explice clientu’ că paharele de bere îs alea înalte, adică cele mai înalte pe care le are ea, nu alea scurte. Și că berea, de obicei, nu se bea cu paiu’. Și dacă tu ai mese de 3 – 4 persoane, și se trezește cu grup de 30 de oameni în crâșmă nu-i nici o problemă dacă mândra ta se strâmbă că „ăia” au mutat mesele. Sau trântește meniurile. Sau comentează de față cu clienții că „ăia nu-s în stare să se hotărască ce vor”, în condițiile în care meniu’ tău e în română, într-un oraș care de obicei e plin de turiști. Și tu tocma’ te-ai procopsit cu o gașcă_ care, SURPRIZĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂ, nu vorbește română.

– nu dai bon fiscal. Decât dacă ți se cere. De minim 3 ori. Că doar n-o să-i îngrași tu pe ăia din guvern.

Mno, trecând peste asta, ziua de ieri a fost genială. Am descoperit că franceza mea sughite rău, și că nu-s în stare să mă urc pe munți, dealuri sau drumuri în pantă. Da’ asta știam deja.

Până una – alta, hai sănătățuri!

Je parle franse

Mai zilele trecute m-am împiedicat pe sfântu’ veveveu de o fostă colegă de liceu ( mulţămim fiesbuc că iezişti). Amu’ din tot ce s-a întâmplat în ăi 4 ani de studii medii, respectiva colegă mi-a rămas în memorie  străns legată de la langue francais. Că când ne-am adunat noi boboci (adică mai mult boboace) din varii şcoli generale în a IXa A mate-fizix, cineva a împărţit limbile străine echitabil şi făr’ să ne întrebe în felul aviator: limba number one franceză, şi limba number doi engleză/germană, după preferinţele publicului. Amu’, cu limba a doua n-a avut nimeni nici o problemă, decât că toţi ne-am fi dorit să fie limba 1. Cu limba unu, în schimb…. eram împărţiţi în trei categorii: plăntuţe, plante şi tufe. Adicătelea unii de mai făcură prin şcoala generala ceva franceză şi au fost la ore, unii care au făcut franceză da’ au chiulit de la ore şi unii care au auzit franceză în „Jandarmu’ şi jandarmeriţele”. Eh, prima profă a fost crunt dezamăgită când a descoperit că tre’ să înceapă de la – 1 cu limba lui Moliere, dar s-a chinuit. Adică ne-a chinuit. Şi după doi ani şi un chiul în masă de la o lucrare anunţată s-a lăsat păgubaşă. A doua profă a realizat din timp că nu-i cazul să-şi bată capu’, dar ne-a părăsit la sfârşitul clasei a XIa din motiv de concediu de maternitate. Chestie care ne teleportează în urmă cu 15 ani, când ne găseam noi, a XIIa A mate -fizix la începutul a ceea ce ni s-a promis a fi cel mai greu şi mai frumos an din viaţa noastră de licean. Şi a început greu’ cu noua profă’ de francă’. Care nu era chiar nouă, da’ noi nu mai dădusem cu ochii de ea până atunci. Şi a venit madam cu aere de maaaare doamnă şi cu un vocabular de golănaş de cartier care ne’a lăsat mască. Partea proastă pentru ea, era că, noi deja ştiam cam ce vroiam să facem după liceu şi din care anume materii dădeam bacu’. Franceza nu era inclusă în susnumitele planuri. Eh, legea nescrisă a liceului era că, se vorba aia futeau elevii la materiile de bac şi se ignorau la celelalte. Madam n-a priceput chestia asta şi ne’a luat la împins vagoane pe tema VERBE. Amu’, ăi’ d’au făcut franceză la viaţa lor şi nu le’a plăcut ştiu ce chin şi ce jale produce conjugarea verbelor. Mai ales a ălora neregulate. Mai mai ales avoire şi etre. Eh, şi în mijlocul unui discurs de care ni se acrise din a doua oră, din care trebuia să reiasă că franceza e cea mai cea limbă de pe faţa pământului, madam face greşeala să proclame (a se citi să urle) că  ea a făcut postliceala de limbi străine la Bucureşti. Care a durat 3 ani. La care, din clasă s-au auzit două chestii:

1. Cineva a zis BRAVO.

2. Cineva a zis PROFESORII DIN LICEUL ĂSTA AU TERMINAT O FACULTATE. Care a durat cel puţin 4 ani.

Partea proastă e că răspunsurile au venit din două colţuri opuse ale clasei. Şi aştia doi care au vorbit nu s-au auzit unu’ pe celălalt. Da’ madam i-a auzit pe amândoi. Şi a întrebat cine a vorbit. Şi s-a ridicat susnumita colegă. Au urmat chestiile obişnuite: te dau afară din liceu, îţi scad nota la purtare, nu te bag în bac, bla bla bla. Şi s-a terminat ora. Şi a venit şi prima oră cu diriga după toată povestea asta. Care oră a început cu diriga semi verde la faţă şi cu întrebarea : „Ce i-aţi făcut lu’ asta?” I-am povestit femeii întâmplarea, ne-am cerut scuze, nu i-am promis că n-o să se mai repete, dar am ajuns să facem aproape , dacă nu mai mult de juma’ de an franceză cu mama lu’ madam, care avea ceferticat de profesor şi vr’o 80 de ani. Că madam a fost mai mult în concedii medicale. Noi am aflat destul de târziu motivul medicalelelor: După discuţia de mai sus madam s-a dus în cancelarie şi a început să facă scandal. Că ăştia din XII a e nesimţiţi. Şi o ia la mişto. Şi nu învaţă. Şi mai ales aia care i-a răspuns. Decât că săraca nu ştia că vorbeşte despre cel mai tare om la mate din tot liceu’. Şi i s-a pus în vedere să-şi revizuiască atitudinea, că n-are cum să fie cum zice ea. Şi dacă a vazut că n-are cu cine sta de vorbă, s-a lăsat pagubaşă. Că un an trece repede…..

Amu’, în caz că din greşeală mai trece vr’un fost coleg de liceu prin zonă, m-am întâlnit şi cu madam mai anu’ trecut. O internase pe mă-sa la nebuni. Şi mi-a părut bine rău de tot că nu m-a recunoscut.

PS, nu eram la nebuni pe motive de internare. Cel puţin nu a mea.

Descoperiri

Carevasăzică, la sfârşitul săptămânii trecute am fost plecată tai tai iar. Logic, tot pe lângă Sibiu. Decât că nu v-am mai anunţat, ca să nu vă ofticati. Chestia e că, faţă de colegele mele de muncă nu nutresc aceleaşi sentimente plăcubile şi lor le-am spus. De fapt trebuia să le spun, că fi’ncă am dispărut două zile de la muncă. Eh, tura asta am fost în Păltiniş. Şi înaite să plec am primit un mail de la organizator, care spunea, pe scurt, „fraţilor, haine groase că-i cam frig”. După care, o colegă, mai în glumă, mai în serios mi-a spus că ar fi cazul să-mi iau paltonu’. Decât că io am stat şi am socotit că, Paltinişu e lângă Sibiu. Şi la Sibiu e vag mai cald decât în Braşov. Şi temperatura din Braşov era suportabilă. Drept urmare, mi-am luat haine după logica descrisă mai sus. Şi o bluză mai groasă, care a devenit prietena mea cea mai bună cât am stat pe acolo.  Că după ce m-a încălzit bine de tot soarele pe Bălcescu (deci logica mea a fost bună) m-am urcat în autobuzul de Păltiniş. Şi au fost toate bune până a trecut de Răşinari, când a început să urce. Şi eu am început să văd numai brazi verzui, verzi şi foarte verzi. Şi am început să-mi pun logica la îndoială. Că după ce am ajuns la cabană a început să bată vântul. Şi după două ore îmi clănţăneau dinţii în gură. Şi după vr’o 3 ore am aflat şi eu că mă situam la 1400 de metrii deasupra nivelului mării. Şi s-a dus … de suflet logica mea. Şi a început să-mi pară rău că n-am învăţat geografie. Da’ nu-i vina mea. Că eu am vrut. Da’ ea nu s-a lăsat. Da’ până la urmă am supravieţuit şi m-am întors în Braşov. Pe ploaie.

PS, nu’ş cum se face că, de câte ori plec din Sibiu începe ploaia

PPS, Luci mi-a postat pozele 😀

PPPS: E săptămână nouă de  concurs nou pe 1001 culori. Deci, postaţi, şeruiţi, votaţi, comentaţi.

PPPPS: Dezbatem dezbateri pe feisbuc.  Simţiţi-vă liberi să vă spuneţi părerea.

Ta ta ta taaaaaaaaaaaaaa

Doamnelor, dom’şoarelor şi domnilor, ţin să vă anunţ că mâine care este, este ziua lu’ nepoate. Face tlei ani. Drept urmare, în premieră cosmică pe micile ecrane, ta ta ta taaaaaaaaaaaaaaaa:

tortu’ nambăr oan. Că ăla nambăr tu e de cioco şi îl recuperează ma mere azi de pe undeva. Salivare plăcută.

PS, tortu’ e cu chivi şi porto 😀 Pe post de umplutură adică.

Moment poetic