Afară. Frig. Plouă. Eu fumez. Ca de obicei. În fața spitalului opreste un taxi. Taximetristul coboară din mașină și se uită în jur. Nimeni nu pare a avea nevoie de el. Se urcă în mașină și așteaptă. Din spital iese o doamnă, pe la 70 de ani. Eleganta. Cu o cafea în mână. Se îndreaptă spre taxi. Din spatele meu se aude o voce de bărbat:
– Dana, unde e sacoșa?
Doamna se încruntă și se întoarce spre spital:
– Ți-am zis s-o lași acolo. De ce n-o lași acolo? Acu’ du-te și întreabă-l pe domnu’ dacă-i taxiul nostru.
Din spital iese un domn, cu sprâncenele cărunte ale lui Mircea Albulescu, deasupra unei priviri care spunea „Da dragă”. Presupun că-i soțul Danei. Se duce până la taxi. Deschide ușa din față:
– Sunteți la comandă? Asteptați puțin.
Se întoarce după Dana. Care venea cu geanta și cu o sacoșă burdușită într-o mână și cu cafeaua în cealaltă. Domnul încearcă să-i ia sacoșa din mână. Doamna ridică tonul. Domnul renunță:
-Eu unde stau?
– Stai în spate, cu bagajele.
Domnul, cuminte se urcă în spate. Doamna îndeasă plasele lângă el și închide ușa. Se urcă în față. Îl mai apostrofează o dată pe domnu’, bea o gură de cafea, după care își îndreaptă atenția asupra drumului.
Fumez, și mă întreb cum poate un munte de om să fie atât de umil în fața unui ghem de femeie. Și cum a fost domnul, în tinerețe. Înainte să o cunoască pe doamna.
Sănatățuri. Și soare. Că ne-am murat destul.
Blog din Ţara Bârsei 