Bau uau man

Io de când mă știu am fost pr’eteni buni cu câinii. Adicătelea m-au mai lătrat vr’o câțiva, da’ cum subsemnata e mai fioroasă decât orice patruped, se calmau instant când mă zburleam la ei. Chestie care e regulă. Și ca la orice regulă, problemele apar când găsești excepțiile. Gen:

Acu’ ….. să cam fie o lună, daca nu mai bine, am făcut o expediție de jaf și cotropire la tata. Drept e că în ultimi 5 ani am cam trecut pe acolo de cam 10 ori, da’, după părerea mea, ăsta nu-i un motiv suficient ca să uite câinii lu’ tata cine’s io. Și în 2 din 3 cazuri s- aplicat regula. Al 3lea caz, o fo excepția. Adicătelea 1 din ăia 3 câini ai lu’ tata a ajuns la concluzia că-l doare la varză de statutu’ meu în curtea aia, și că el se consideră șăf. Chestie care pe mine nu mă deranjează atâta timp cât cânele e legat. Sau foarte departe de mine. Partea proastă e că_cânele ăsta a rupt lanțu’ acu’ vr’o tri luni, și tata n-are curaj să-l prindă. Că-i nebun. Câinele, nu tata. Partea buna în afacerea asta e că domiciliu’ cânelui e în curtea din spate, unde nu prea ajunge multă lume. Partea jalnic de proastă e că la ultima vizită la tata, locu’ de maxim interes pentru mine a fost gradina. Și ca să ajung în grădină trebuia să trec prin…………. ați ghicit, curtea din spate. Drept urmare, mi-am luat amândoi părinții pe post de însoțitori. Că pe ei îi cunoaște. Și nu face pe nebunu’. Și io-s cu ei, deci îs d-a casei. Logic, nu? NU! Că cânele a fugit de tata, l-a ocolit, și a venit țintă la nădragii mei. Bafta prostului (adică a mea) a fost că eram lângă ușa garajului. Care era deschisă. Și am reușit să mă ascund până a calmat tata potaia. După care am reușit să ajung și eu în grădină. Decât că_ca măsură de precauție, m-am întors cu furca din grădină.

Excepția număru’ 2 o fo’ acu’ o săptămână. Când am fost în vizită de pre’tenie la o prietenă. Pe un deal. Eh, a mea prietenă are în dotare 5 câini. Micuți. Ciobănești germani le zice în literatura de specialitate. Și din ăștia 5, 3 îs zdraveni la cap. Ăilalți 2 în schimb, îs groaznic de bezmetici. Drept e că, dacă tre’ să te bați cu ursu’ de când îti dau dinții n-ai cum să rămâi zdravăn la cap. Chiar dacă ești câine. Mno, cu unu din câini a fost dragoste la prima vedere. Al doilea (care era cățea) a decis că puii ei îs vag mai importați, ne-a mirosit și s-a cărat. Și a mai apărut când i s-a făcut foame. După care a dispărut. Iar. Al treilea ne-a lătrat juma’ de minut, după care s-a calmat și a început să cerșească scărpinături. Cânele număru’ 4 a decis că nu-și bate capu’ cu mine, că-s grasă, și probabil avea probleme cu colesterolu’, și s-a dus să caute niște chestii mai slabe. Ceea ce a și găsit, numa’ că chestia mai slabă avea gardă de corp, și n-a putut să se apropie de ea. Și ajungem la câinele cu număru’ 5. Care era o ea. Și bănuiesc că a lovit-o o criză de gelozie. Că l-am scărpinat pe ăla de i-o făcut puii. Bine, „puii” erau cânele cu număru’ 4, da’ asta nu mai contează. Și s-o decis ea să-mi explice cine-i de fapt nevasta ăluia de l-am scărpinat. Motiv pentru care, în momentu’ de față am, pe genunchiu’ stâng urmele de la 2 bucăți canini plus 4 bucăți incisivi. Și o gaură în blugi. Și reacționex ciudat când aud ghiare de câini pe asflat în spatele meu. Da’ îmi trece. Cred.

Hai sănătățuri!