Famalicao ziua 1

Acilișea ne stabilirăm baza. Adică de aici îs prietenii de la Yupi. Amu’, noi am pus picioru’ prima dată pe pământ portughez în Porto, că acolo-i aeroportu’. Dupe care ne-am plimbat cu metrou’ și cu trinu’ până în Famalicao. Ne-am lăsat bagajele la pensiune, după care am plecat tai tai.

Amu’ umbla vorba prin lume că mersu’ pe bicicletă nu se uită. Ceea ce e drept. Și io am învățat să merg pe bițză de muuuuuuuult de tot. Și când eram io copil la tata am avut o bițză mișto di tăt. Adicătelea era un Pegas verde cu șaua lungă. Și punea frână când dădeai de pedală în spate. Ceea ce iar n-am uitat. Eh, gașca de la Yupi s-a gândit să ne arate orașu’ din goana bicicletelor. Chestie care pe mine nu m-a încântat foarte tare. Carevasăzică io n-am nimic impotriva bicicletelor. Că putem să conviețuim împreună, da’ cât mai separat posibil. Că ultima mea experiență cu bicicletele a fost vag traumatizantă pentru mine. Și pentru genunchii mei. Că după ce mi-a rămas Pegasu’ mic, tata ne-a cumpăra o semicursieră. Care nu mai punea frână când dădeai de pedală în spate. Asta punea frână când strângeai maneta de pe ghidon. Și io, ca o dășteaptă ce îs, am frânat roata din față. Și am zburat. De pe biță. Pe asfalt. În fața blocului. După care am divorțat de chestii pe doo roți. Eh, asta se întâmpla acu’ 20 de ani. Mno, și dacă  o fo musai, am încercat să reiau relația cu chestiile pedalabile. Da’ bag de samă că povestea cu ciorba reîncălzită se aplică și la obiecte, nu numa’ la persoane. Care este, relația mea cu bicicleta a durat cam o juma’ de oră. Dupe care……………. s-a sfârșit ca acu’ 20 de ani. Numa’ că de data asta am nimerit o bucată cu iarbă. Și ceva noroi. Și am predat bicicleta la’ un prieten d’al ei și mi-am continuat plimbarea pe 2 picioare. Că io știu din iesperiență că-i mai sigur să mergi pe picioarele tale.

Eh, după ce băturăm tot orașu’ căutănd chestii ( adică mai mult pe Georgel decât chestiile pe care ni le-a scris pe hârtie), ne-am readunat la pensiune. Care se cheamă Ferreira, și e a unei doamne foarte drăguțe, care vorbește engleza cu cel mai simpatic accent pe care l-am auzit. Eh, tanti ne-a dat chei de la camere și ne-a zis, că nu contează la ce oră ne întoarcem, să sunăm la ușă. Că ne deschide. Mno, noi am ajuns destul de târziu, am sunat la ușă, și ușa s-a deschis. Decât că, la ceva timp după ce am ajuns în cameră a urlat o sirenă. Scurt. Chestie care s-a repetat după vr’o 10 minute. Și am ajuns la concluzia că, dacă se aude soneria în toată pensiunea am cam îmbulinat-o. Dupe care am dat să aprind lumina și………….. iar a urlat sirena. Da’ am întrebat-o pe tanti, și mi-o zis că-s butoane de panică și-s obligatorii în hoteluri/pensiuni/chestii.  Și mi-o mai zis să nu trag de sfoara din baie. Că iar urlă sirena.

Mno, până data viitoare, hai sănătățuri!

Articolul precedent
Articolul următor
Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: