Schimbări

Eu toată viaţa am fost de părere că omu’ nu se schimbă. Adică nu se schimbă în esenţă. Că dacă anumite trăsături de caracter se accentuează şi altele se atenuează,  spunem că omu’ s’a schimbat. Decât că azi mi s’a dat cu părerea în cap. Adicătelea mi’a demonstrat cineva că omu’ se poate schimba în esenţă.

Şi cu asta terminarăm cu filosofia, că să vă spui: Soru’mea toată viaţa ei de un sfert şi ceva de secol a avut o problemă cu pisicile. Adică aproape că saliva când vedea câte una. Nu, nu voia s’o mânce, voia s’o ia acasă, şi să doarmă cu ea, şi să se joaceeeeeeeeee şi chestii d’astea. O singură dată a avut o poveste de iubire cu un câine, da’ ăla era mic mic mic când l’a văzut prima dată, şi nu s’a făcut toată viaţa lui mai mare decât o pisică. Eh, de când i’a murit motanu’ pe câmpu’ de luptă cu un canin de câne infipt în gât mă tot toacă la creier că ea vrea altă pisică. Şi că s’o ajut s’o convingă pe mama s’o lase să’şi ia pisică. Mno, mie îmi plac pisicile. Muuuuuuuuuuult de tot. ÎN POZE. Motiv pentru care sor’mea încă n’are mâţă. Numa’ că, prinţu’ moştenitor face duminică patlu ani (să’mi trăiască). Şi s’a gândit sor’mea în sinea gândului ei, şi s’a consultat şi cu cumnatu’mio, şi au ajuns ei la concluzia că_cu ocazia faptului mai sus menţionat şi ca să responsabilizeze junioru’ o să’i cumpere un animal. După care au început negocierile. Amu, neuronu meu are alergie la papagali, de când a avut sor’mea o pereche de peruşi care nu cunoşteau conceptu’ de „GURA BĂ”, mama are alergie la pisici……. deoarece, motiv pentru care sor’mea a trebuit să’şi puna oarecum imaginaţia la incercare. Chestie care ne teleportează în după amiaza zilei de azi, 27 a lu’ gerar anu’ de dizgraţie 2011. Că am ajuns acas’ şi spre marea mea uimire era linişte. Şi eram singură. Chestie care a durat preţ de o ţigară. După care a venit cumnatu’mio, s’a învârtit ca titrezu’ vr’un sfert de ceas, după care a plecat. Da’ s’a întors, după vr’o oră. Cu sor’mea. Decât că sor’mea arăta ca măgaru’ CeAPeului şi cumnatu’mio îşi ţinea mâinele pe piept împreunate ca pentru rugăciune. (mdea, fraza de dinainte ar trebui reformulată) Eh, şi avea susnumitu’ în mâini o chestie….mică….. si neagră… şi cu păr… şi care mai şi mişca. Şi am descoperit după îndelungi cercetări că chestia se numeşte porcuşor de guineea şi face parte din fomelia rozătoarelor. Adicătelea cam ce mâncă de obicei febleţile soru’mii. Ceea ce ne dovedeşte că omu’ se poate schimba.

Amu’:

1. Nuş’ cum se botează chestia că soru’mea nu ştie dacă e porcuşor sau scrofiţă de guineea, motiv pentru care ezită să’i zică Ghiţă.

2. Nu’i fac poze că momentan nu ştiu din ce capăt ar tre’i să’l pozez. Că’i negru tot. Şi are şi ochii negrii. Şi dacă n’are labele la vedere să’mi dau sama în ce direcţie se deplasează s’ar putea să vă prezint o poză cu coada susnumitei chestii.

3. Mă tentează să’mi cumpar pisică. Aşa, de amorul artei.

Hai sănătăţuri.

Reclame