Revelaţii

Mi se întâmplă câteodată să dau peste o scriitură (a altcuiva, nu a mea) care să mă facă să-mi dau seama că am privit anumite probleme dintr-un punct de vedere incredibil de prost toată viaţa. Şi de obicei chestia asta se întâmplă mult prea târziu să mă mai ajute cu ceva. Speţă:

Eu m-am apucat de învăţat chimie (fără voia mea) la vr’o doi ani după ce susnumitu’ obiect de studiu intrase în dizgraţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic (fară voia chimiei). Că după ce cabinetu’ număru doi a testat pe propria-i piele efectul metalelor grele asupra corpului omenesc laboratoarele de chimie din şcolile generale n-au mai fost o prioritate pentru nimeni. Şi de câte ori se punea problema că ar trebui făcută vr’o experienţă din stocul laboratorului lipsea cel puţin o substanţă. Motiv pentru care, cel puţin pentru mine, chimia se compunea din gândăcei cu picioare asimetrice desenaţi pe tablă, sticlărie multă şi ciudată (niciodată n-am înţeles rostu’ la atâtea borcane) şi mese palcate cu faianţă albă ciobită de generaţii de viitori savanţi. Da’ nu asta era partea urâtă. Partea groaznic de urâtă era că, chimia mirosea a sulf, era un verde ciudat şi avea obiceiul să-mi găurească pantalonii. Târziu am aflat că trebuia să torn acidul peste apă nu apa peste acid. Şi n-ar fi trebuit să agit eprubeta……… Deh, ale tinereţii valuri. După ce m-am făcut mare şi am ajuns la liceu am cam pierdut contactul cu susnumitul obiect de studiu, că doar deh, mi-am exprimat din clasa a noua dorinţa de a nu aprofunda prea tare chimia. Plus că din lipsă de spaţiu laboratorul de chimie le servea drept sală de clasă ălora din D, că doar erau clasă de profil.

Şi nu mi-aş fi adus aminte de „limba chimie” dacă nu-l descopeream pe Stefan Agopian. Bine, nu pe dumnealui personal, ci o scri’tură de’a susnumitului, scri’tură care apare in cartea asta. Amu’, dacă citeam povestirea acu’ 17 – 18 probabil că m-ar fi fascinat chimia şi aş fi trecut destul de uşor peste mirosul de sulf şi verdele ăla scârbos. Acum, în schimb mă face să zâmbesc de câte ori mă uit în oglinda. E destul de haios să te gândeşti că în timp ce-ţi aranjezi firele rebele şi te chinui să arăţi cât de bine poţi, de fapt te holbezi la un atom de azot, trei de oxigen şi unul de argint care fac sex în grup. Şi mă întreb: oare şi ei se holbează la mine, sau au alte treburi mau urgente?

Articolul precedent
Articolul următor
Lasă un comentariu

3 comentarii

  1. Culmea e că şi sexul atomilor e oarecum organizat. Nimeni nu chiuleşte:))

    Răspunde
  2. PS: se pare că ţi-o venit inspiraţia:)

    Răspunde
    • Athe

       /  25/01/2010

      Ca să vezi câtă influenţă are ideea de sex asupra creierului uman =)))

      Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: