Vreau la mamaaaaaaaaaa

Povestea e cam asa. Sefa-mea a primit cadooooooo acu’ vr’o cateva luni un bichon maltez talie de jucarie. Problema e ca aia de i l-au adus l-au luat de langa ma-sa bichoana putin prea devreme. Si catelu’ a ramas mic. Si sefa-mea a fost ridicata la rang de mama. Chestia e ca femeia sta singura la ea acas’. Cand sta. Ca-i mai mult pe drumuri. Pe cale de consecinta, le chien a devenit accesoriu. Adicatelea il ia dupa ia peste tot. Acu’ ve e clar ca noi ne-am gasit jucarie. Ca-i simpatic tare. Si latra. Si tzopaie. Si alearga. Si are blanita lunga. Si-i sare. Si e ciufulit. Si e dulce. Decat ca nu-i place sa stea fara sefa-mea. Si din cand in cand susnumita il mai lasa la noi in birou. Si atunci se supara. Si are o fatza de milogu’ srl. Si e paznic la usa.  Si nu pleaca de acolo decat pe picioarele altuia. Motiv pentru care, cand sta la noi se numeste ca e decoratiune pentru birou. Ca-i e frica sa sara. Si atunci sta cuminte. Si e spion. Adicatelea se holbeaza la usa. Si care cum intra se lipeste de o latratura. Ca deh, tre’ sa planga si omu’ (pardon, cainele) la cineva sa-l duca acas’. Si daca nu-l nimeni i se blegesc urechile. Si blana. Si intra in depresii. Si incepe sa tremure de zici ca-i vibrator. Si nu mai baga pe nimeni in seama.

Cand apare sefa-mea, in schimb face tumbe. Si sare. Si alearga. Si-o latra. Si da din coada. Si latra pe toata lumea. Si e vesel.

Amu’ par exemple iar suntem dadace. Si le chien e suparat rau de tot. Si vrea la mama. Si mama nu-i.

Reclame