Nus’ sigur ce-i nasol ca nu-mi dau sama exact ce se intampla. Adicatelea, ori am imbatranit io si m-am ticnit si nu-mi mai place sa mi se puna intrebari, ori a inceput ma mere sa dea in mintea copiilor. In mintea copiilor care au ajuns in stadiul „De ce?” vreau sa zic. Ca sa va iesplic. Aseara i s-a facut foame. Si s-a uitat in frigider. Si:
„N-ai mancat salam?”
„Nu.”
„De ce?”
„Ca nu mi-a trebuit”
„De ce?”
„D’aia!”
Si chestiile astea se intampla zilnic. Si parca mai acu’ vr’o tri luni nu era chiar asa. Sau nu-mi dadui io seama. Ca pana acu’ aveam cu cin’ sa impart intrebarile astea. Ca mai tot timpu’ ma mere avea la dispozitie trei insi pe care sa-i ia la intrebari. Numa’ ca frate-miu a dezertat de vr’o trei ani si sor’mea si compania de pe la inceputu’ anului. Si am ramas io. Si cand mi-e lumea mai draga ma trezesc cu cate o intrebare care ma baga in ceata, gen:
„Ai vorbit cu frac’tu?”
„Nu.”
„De ce?”
„N-a sunat.”
„De ce?”
„Habar n-am.”
„Sor’ta ce face?”
„Nu stiu.”
„De ce?”
„Ca n-am vorbit cu ea.”
„De ce?”
„D’aia!”
Si, cum va spuneam (sau am vrut sa va spun), ziua de vineri (fiecare zi de vineri) e rezervata pentru ingropat saptamana lucratoare si facut pomana susnumitei cu o bere in compania la una bucata prietena propr’etate personala. Chestia e ca ma mere si’n ziua de azi are impresia ca pr’etena respectiva e de fapt un tip. Si io poarca si magara nbu vreau sa-i spun cine-i ala. Si de la asta mi se trag chestii…… ca ieri dimineata. Ca ieri dimineata, chioara de somn cum imi sta mie bine, localizez o colega in statia de autobuz. Si cum sufeream de lene cronica si somn acut n-am reusit sa ma deplasez inspre respectiva colega, dar, am reusit sa ridic o mana in semn de salut spre o directie greu de deslusit. Colega a priceput ca tre’ sa astepte sa-mi fac doza de cofeina ca sa poa’ sa ma bage in sama, numa ca ma mere:
„Cui i-ai facut cu mana?”
„Ha?”
„Cui i-ai facut cu mana?”
„Vine autobuzu”
Ma deplasez cu gratia unui urs polar spre autobuz si, inainte sa urc imi sopteste ma mere printre dinti:
„Si are si numar de Bucuresti!”
„Ce?”
Urcam in autobuz, si o intreb pe ma mere:
„Ce-ai zis?”
„Cui i-ai facut cu mana?”
„Lu’ Maria. Cine are numar de Bucuresti?”
„Masina.”
„Care?”
„Aia la care i-ai facut cu mana.”
Deci, ma duc sa stau de vorba cu un psihiatru.
Blog din Ţara Bârsei 
Ciupanezul
/ 02/06/2009Toti parintii sunt cu De ce? cred ca de la o varsta incolo … De ce?
Athe
/ 02/06/2009D’aia! 😛
Ada
/ 02/06/2009Si eu care credeam ca sunt singura terorizata… esti sigura ca mamele noastre nu se cunosc?
Athe
/ 02/06/2009Nu bag mana in foc. Da’ ma bucur ca nu-am numa io probleme d’astea…….. nu ca m-ar ajuta prea mult bucuria 😈
BlueAngel
/ 06/06/2009Tre’ sa intru mai dus pe aici.. neaparat :)))))))))))))))
Deci asa avem niste nervi azi… pana sa citesc postul asta al tau. Acum inca rad. Si mi-a trecut orice urma de suparare sau nerv. Si DA… mama face LA FEL. Suna telefonul: cine era? ce vroia? da’ de ce? samd 🙂
BlueAngel
/ 06/06/2009Ahh..si era sa uit: Cine era pana la urma in masina cu numar de Bucuresti? 😛
Athe
/ 06/06/2009Aaaaaaaa, habar n-am. Ca dupa ce s-a calmat ma mere a zis ca era misto. Masina. Ca n-a vazut daca era berbant sau fomeie la volan 😀