Nasol!

Nus’ sigur ce-i nasol ca nu-mi dau sama exact ce se intampla. Adicatelea, ori am imbatranit io si m-am ticnit si nu-mi mai place sa mi se puna intrebari, ori a inceput ma mere sa dea in mintea copiilor. In mintea copiilor care au ajuns in stadiul „De ce?” vreau sa zic.  Ca sa va iesplic. Aseara i s-a facut foame. Si s-a uitat in frigider. Si:

„N-ai mancat salam?”

„Nu.”

„De ce?”

„Ca nu mi-a trebuit”

„De ce?”

„D’aia!”

Si chestiile astea se intampla zilnic. Si parca mai acu’ vr’o tri luni nu era chiar asa. Sau nu-mi dadui io seama. Ca pana acu’ aveam cu cin’ sa impart intrebarile astea. Ca mai tot timpu’ ma mere avea la dispozitie trei insi pe care sa-i ia la intrebari. Numa’ ca frate-miu a dezertat de vr’o trei ani si sor’mea si compania de pe la inceputu’ anului. Si am ramas io. Si cand mi-e lumea mai draga ma trezesc cu cate o intrebare care ma baga in ceata, gen:

„Ai vorbit cu frac’tu?”

„Nu.”

„De ce?”

„N-a sunat.”

„De ce?”

„Habar n-am.”

„Sor’ta ce face?”

„Nu stiu.”

„De ce?”

„Ca n-am vorbit cu ea.”

„De ce?”

„D’aia!”

Si, cum va spuneam (sau am vrut sa va spun), ziua de vineri (fiecare zi de vineri) e rezervata pentru ingropat saptamana lucratoare si facut pomana susnumitei cu o bere in compania la una bucata prietena propr’etate personala. Chestia e ca ma mere si’n ziua de azi are impresia ca pr’etena respectiva e de fapt un tip. Si io poarca si magara nbu vreau sa-i spun cine-i ala. Si de la asta mi se trag chestii…… ca ieri dimineata. Ca ieri dimineata, chioara de somn cum imi sta mie bine, localizez o colega in statia de autobuz. Si cum sufeream de lene cronica si somn acut n-am reusit sa ma deplasez inspre respectiva colega, dar, am reusit sa ridic o mana in semn de salut spre o directie greu de deslusit. Colega a priceput ca tre’ sa astepte sa-mi fac doza de cofeina ca sa poa’ sa ma bage in sama, numa ca ma mere:

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Ha?”

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Vine autobuzu”

Ma deplasez cu gratia unui urs polar spre autobuz si, inainte sa urc imi sopteste ma mere printre dinti:

„Si are si numar de Bucuresti!”

„Ce?”

Urcam in autobuz, si o intreb pe ma mere:

„Ce-ai zis?”

„Cui i-ai facut cu mana?”

„Lu’ Maria. Cine are numar de Bucuresti?”

„Masina.”

„Care?”

„Aia la care i-ai facut cu mana.”

Deci, ma duc sa stau de vorba cu un psihiatru.