Vara

Va mai aduceti aminte temele alea din scoala generala care ziceau ceva de genu’: „Alcatuiti o compunere despre anotimpul preferat, din care (compunere adica) sa reiasa de ce va place anotimpu’ respectiv”? Eh, m-am gandit io (da, mi se mai intampla si asta) sa scriu o compunere de gen. Deci:

Anotimpul meu preferat e vara.

Vara e cald si florile sunt inflorite. Fructele se coc in copaci si pasarelele canta. Si oamenii o iau pe aratura. Da’ rau de tot. Nus’ din ce motiv ideea de vara reduce capacitatea de a gandi a omului si distruge logica. Ca sa va spui. Dupa povestea de vineri m-am gandit io in sinea gandului meu sa stau cuminte in casa in uichend, ceea ce am si facut, numa’ ca sambata pe seara ramasei fara tutun. Si rabdarea mea isi cam luase lumea in cap de pe la pranz. Ca_cum a fost cald si frumos afara deschisei toate gemurile si m-am apucat de citit langa unu dintre ele. Si cand se chinuia mai bine nea’ Sienkiewicz sa-mi explice cat de frumos ardea Roma, am inceput sa simt miros de fum. Si de carne arsa. A dreaq imaginatie. Problema e ca, mirosu’ ala de carne arsa a inceput sa se transforme incet si sigur in miros de mici prajiti. Si cand is acasa si incepe sa miroasa a gratare si mici rabdarea mea pleaca la plimbari. Si am plecat si io dupa ea,  sperand sa ma procopsesc macar cu ceva tutun daca n-o gaseam. Drept urmare m-am deplasat inspre magazinu’ satesc_care se invecineaza la iest cu calea ferata. Si mi-am adus aminte brusc de ce ma lasa nervii cand simt miros de gratare in casa: langa calea ferata e o bucata de pamant lata de vr’o 10-15 metrii si lungaaaaaaaaaaa cat calea ferata, care bucata e acoperita cu iarba. Si pe iarba, din tri in tri metrii ierea grupuri si grupulete de humanoizi care faceau gratare. Si plaja. Si humanoidele alea mai tinere n-aveau tzatzar pe iele. Si povestea asta e veche de ani buni. Si nu pricep nici sa ma bati cum durerea mea poa’ sa se duca cineva la „iarba verde”, cu masina, langa calea ferata. Nici ce placere poa’ sa aiba pizdulicele alea de stau dezmatzate si cracanate la bronzat sub privirile fugare ale clientilor CFRului (bine, is fugare fi’n’ca trinu’ trece repede) si in bataia aparatului de filmat al smekerului de la etaju’ 4 din blocu’ de peste drum. Poate ca toata chestia asta avea vr’o logica daca singuru’ petec de iarba pe raza de 200 de kilometrii era fasia aia de langa calea ferata. Ca cum se stie, omu’ fiind omnivor tre’ sa pasca din cand in cand. Inteleg nevoia de iarba. Da’ ba baieti, patria noastra a’ draga are toate formele de relief, si rauri cu ape cristaline, si paduri de fonifere si coioase. Si voi aveti masini. De ce nu va duceti dreaq 15 kilometrii afar’ din oras sa nu va mai arunce aia din trinuri chistoace in farfurie (si sa nu-mi mai imputiti mie casa)?

A! Uitai. Nu se mai fumeaza in trenuri!