Viața la țară

de Tănase Scatiu.

Teoria zice că, urbanizarea aduce după ea civilizația. Practica zice la fel, în unele locuri. Da’ cum noi suntem români și aici pe veci stăpâni, la capitolul teorie stăm bine. Practica, pe de altă parte, ne omoară. De când cuvântul țăran e foslosit ca peiorativ în 90% din cazuri, ne simtem bine că suntem orășeni.

Numa’ că……… suntem, de fapt, majoritatea, niște țărani care au renunțat la satu’ orizontal și s-au mutat în niște sate verticale. Și cu cât stau mai sus în satu’ respectiv cu atât sunt mai orășeni. În afar’ de ăia care stau la ultimu’ etaj, că ăia îs cam bătuți de soartă (asta e de discutat în altă poveste).

Că vedeți voi, țăranu’ crește păsări. Că găina ne dă nouă carne, lapte, brânză, ouă. Da’ noi tre’ să-i dăm de mâncare. Și chestia asta cu datu’ de mâncare la găini e atât de bine înfiptă în ADNul nostru’ că și după o viață la verticală simțim nevoia să dăm mâncare la zburătoare. Nasol e că n-avem voie să creștem găini. Da’ porumbeii îs mulți, și zboară, și nu tre’ să ne deplasăm pân’ la coteț, că vin să mânce singuri. Și să se cace pe geamu’ vecinului cu ocazia asta. Partea proastă e că îs puțin mai greu de prins, și tre’ foarte mulți pentru o tocană. Că-s mici. Și 90% pene. Da’ nu-i bai, că mergem la moll, și au ăia zburătoare gata fripte.

Muierea de la țară știe că în fiecare sâmbată tre’ curățată casa. Și scuturate covoarele și țoalele și ce alte cârpe mai îs prin casă. Da’ tre’ scuturate afară. Și tre’ spălate rufele. Care tre’ uscate tot afară. Muierea de la oraș n-a uitat chestia asta. Mai ales partea cu afară. Da’ cu cât e mai orășeancă cu atât mai greu e să ajungă cu picioarele pe asfalt, drept urmare își agață rufele proaspăt spălate pe sârma pe care i-a legat-o „soțul meu” sub geam. Pe exteriorul blocului.  După care își scutură covoare, țoale, cârpe pe celălat geam fără să-i pese că sub ea mai stau niște orășence care tocma’ și-au spălat rufele.

Țăranu’ gospodar știe că în perioada tre’ sa taie porcu’. Și după ce-s gata, porcăriile tre’ afumate.  Orășeanu’ n-a uitat chestia asta. Drept e că spectacole cu porci tăiați lângă ghena de gunoi n-am mai văzute de mult, dar…… unu’ din vecinii mei își afumă porcăriile. Din ’90 și un zâmbet, în fiecare an își scoate afumătoarea în grădina din fața blocului și își vede liniștit de treabă. Partea proastă e că încă nu m-am prins cine e. Că omu’ e pensionar și își face număru’ dimineața. Și la orele la care ajung eu acasă se mai văd, sau simt, după caz, doar urmele. Adicătelea afumătoarea din grădină, mirosul de lemn ars lângă bloc și mirosu’ de afumătură din scară. Din toată scara, care este. Că-i scară oarbă și singurele geamuri îs la ultimu’ etaj.

Carevasăzică, dacă ți se face dor de traiu’ patriarhal, aruncă un ochi prin cartier. S-ar putea să stai la sat, totuși.

Hai ceasuri bune!

Să (ne) plângem

Faceți un exercițiu. Asta dacă vă plictisiți îngrozitor sau sunteți prea bine dispuși. Ascultați ce discută oamenii de lângă voi. Știu că nu-i frumos. Da’ devine distractiv după ce-ți trece depresia. Sau nervii. Rumânu’ se plânge de tot și de toate. Că-i șefu’ măgar, că colega nu muncește, că decorațiunile de crăciun îs roșii, că nevasta nu mai stă …. c-o doare spatele, că pe bărbat nu-l mai ține…., că n-a căștigat la loto, că ninge, că nu ninge, că-s prea puține zile libere de revelion, că primaru’ a aranjat să nu ningă de crăciun (asta a zis-o o doamnă psiholog. nu comentăm), că nora nu are grijă de copil, că copchilu’ o crede pe nevastă-sa și nu pe mă-sa, că vrăjitoarea de la Cluj a zis că mă mărit până în vară și acu’ e decembrie și io n-am prieten (altă psiholoagă), că elevii nu învață, că profesorii dau prea multe teme, că Gicu s-a dus la chef cu Marioara (măgaru´!), ca mama nu-mi da bani de club, ca au scumpit țigările, că Nae iar s-a îmbătat aseară, că mi-au plecat toți angajații, că mă doare …..cam tot ce vă trece prin cap. Asta n-ar fi o problemă dacă te plângi la cineva care te cunoaște și/sau are chef să te asculte. Da’ când te întâlnești cu un om după un an de zile, și te întreabă ce faci, e de rahat cu perje să-i explici tot ce ți-a mers prost în ultimu’ timp. Că nu cre’ că-l interesează foarte tare. Mai ales dacă sunteți prieteni pe facebuce. Mai ales dacă pe facebuce viața ta e perfectă. Că pe facebuce nu ne plângem. Că nu citește nimeni dacă ne plângem. Da’ dacă ești în fața lui, omului i-e rușine să fugă. Și stă să te asculte. Și te înjură în gând. După care se duce acas’ și se plânge la cineva că toată lumea se plânge.

Tu de ce te plângi?

PS, ai grijă ce vorbești în public. Habar n-ai cine te ascultă. #bigbrotherebinesanatos

Despre Dorel

Dorel se angajază la stat. Adică la o instituție publică. Care vreți voi. Pe ce post vreți voi.

Prima chestie pe care o învață Dorel e că nimeni nu poa’ să-l dea afară de la stat. Ok, teoretic poate. Da’ durează. Sau Dorel tre’ să facă o nefăcută. Da’ mare. Pen’ că, vedeți voi, la stat se ocupă posturile pe bază de examen. Adicătelea Dorel să duce și dă lucrare de control despre cum se sapă, dupe care le arată la omini că știe să ție sapa in mână, dupe care are loc de muncă. Eh, după cam  3 luni șefu’ lu’ Dorel descoperă ca Dorel are niște scame mari în chefu’ de lucru. Și acu’ încep dubiile. Că sistemu’ zice cam așa:

  1. Îi facem referat lu’ Dorel, da’ fiind prima abatere nu putem să-i dăm decât avertisment. Dacă Dorel nu se potolește urmează:
  2. Îi mai facem un referat lu’ Dorel. Fiind a doua abatere putem să-l ardem la leafă. Cu X%. Dacă  Dorel nu se potolește urmează:
  3. Îi mai facem un referat lu’ Dorel. La a treia abatere putem sa-l dăm afară. Da’ avem o problemă. Că dacă îl dăm afară pe Dorel vr’o tri luni cel punțin nu face nimeni nici cât făcea el . Că tre’ să se gate luna să declarăm postu’ vacant. După aia tre’ să-l scoatem la concurs și să scriem pe toate gardurile că am scos postu’ la concurs. Și tre’ să la dăm timp la oameni să se înscrie la concurs. Dupe care ne concursăm.  Dupe care mai durează 2 săptamani până vine omu’ la muncă. Și îs mari șanse să găsim unu mai prost ca Dorel. Și dacă Dorel se cumințește minim juma’ de an rămânem într-o buclă cu fazele 1 și 2.

Deci, ce făcem? Păi nu făcem nimic. Îl rugam frumos pe Dorel să sape. Dorel zice că o să, și toantă lumea e fericită.

O altă chestie pe care o învață Dorel, la fel de rapid ca pe prima, e că singura șansă pe care o are să avanseze e să-i moară șefu’. Sau să se pensioneze. Sau să facă șefu’ o nefăcută. Da’ mare. Nu dezvoltăm subiectu’. E similar cu datu’ afară.

A treia chestie pe care o învață Dorel e că leafa lui se mărește periodic, fara nici o legătură cu cât (sau dacă) muncește. Gen o dată la 4 ani. Că tre’ să căștigam alegerile.

Carevasăzică, vrem performață în sistemu’ de stat. Și la căldură la vară.

Gustar

Chestii

Ciu ciu

DSC_7814 DSC_7815 DSC_7817 DSC_7818 DSC_7819 DSC_7825

Tristeți

relativ provinciale.

Carevsăzică, io, pe persoană fizică n-am mai plâns după un bărbat de prin școala generală. Când profu’ de engleză s-a hotarât el, brusc si dintr-o dată să se care în state. Ceea ce a și făcut. Și ne-a lăsat pe noi, toate toantele din școală, să vărsăm lacrimi amare după el. Că tare era mândru la ăia 2 metrii ai lui, cu peru’ ca pana corbului și musteața învârtită moghior style.

Mno, trecut-au anii, și m-am trezit iar plângând după un berbant. Amu’ ăsta n-are nimic in comun (ca animal, care este) cu profu’ de engleză. Adicătelea e blond cu ochi albaștrii și micuț de statură . Da’ mi-o fo’ tare drag. Și-mi lipsește. O dată pe lună. Da’ nu mi-am dat sama până ieri. Care ieri…………….. mă duc io să-i plătesc rata lu’ mama la niscai bancă. Și știam io că la banca aia nu se stă mai mult de 5 minute. Până ieri. Când intru io în bancă și-mi învărt ochii dupe nea’ blondu’. Care nu era acolo. Era în schimb un alt musiu. Și o coadăăăăăăăăăăăăăăă de vr’o 10 inși. Care avea treabă cu nea’ musiu. Ca și mine de altufel. Care am stat aproape o oră in bancă_ca să apuc să-i plătesc mamii rata. Că io am vrut să mă răzgândesc. Da’ am presupus că și azi o să fie la fel. Carevasăzică am stat, și am stat, și am staaaaaaaaaaaaaaaat. Și când am dat ochi in ochi cu nea’ musiu i-am prezentat cardu’ și banii. Și s-o uitat nea’ lung la mine și mi-o zis,

– Știți, io n-am mai incasat chestii din astea până acu’.

Și m-a apucat plânsu. Și am mai stat, că nea’ musiu a dat un telefon și a venit nea’ blodu’. Care mi-a luat banii. Și mi-a dat chitanța. Și mi-a zâs că l-au avansat. Și că colegu’ urmează să învețe. Cândva.

Și am plecat acasă profund îndurerată. Că eram pe tocuri. Și-n banca respectivă nu-s scaune.

Hai sănătățuri!

Brambura

Floricele pe câmpii

Una scurtă

de ziua cărții.

Intrat la St. O. Iosif. Librăria. Rămas cu gust de pomană. Ieșit afară. Mă întorc într-o zi normala.