Despre Dorel

Dorel se angajază la stat. Adică la o instituție publică. Care vreți voi. Pe ce post vreți voi.

Prima chestie pe care o învață Dorel e că nimeni nu poa’ să-l dea afară de la stat. Ok, teoretic poate. Da’ durează. Sau Dorel tre’ să facă o nefăcută. Da’ mare. Pen’ că, vedeți voi, la stat se ocupă posturile pe bază de examen. Adicătelea Dorel să duce și dă lucrare de control despre cum se sapă, dupe care le arată la omini că știe să ție sapa in mână, dupe care are loc de muncă. Eh, după cam  3 luni șefu’ lu’ Dorel descoperă ca Dorel are niște scame mari în chefu’ de lucru. Și acu’ încep dubiile. Că sistemu’ zice cam așa:

  1. Îi facem referat lu’ Dorel, da’ fiind prima abatere nu putem să-i dăm decât avertisment. Dacă Dorel nu se potolește urmează:
  2. Îi mai facem un referat lu’ Dorel. Fiind a doua abatere putem să-l ardem la leafă. Cu X%. Dacă  Dorel nu se potolește urmează:
  3. Îi mai facem un referat lu’ Dorel. La a treia abatere putem sa-l dăm afară. Da’ avem o problemă. Că dacă îl dăm afară pe Dorel vr’o tri luni cel punțin nu face nimeni nici cât făcea el . Că tre’ să se gate luna să declarăm postu’ vacant. După aia tre’ să-l scoatem la concurs și să scriem pe toate gardurile că am scos postu’ la concurs. Și tre’ să la dăm timp la oameni să se înscrie la concurs. Dupe care ne concursăm.  Dupe care mai durează 2 săptamani până vine omu’ la muncă. Și îs mari șanse să găsim unu mai prost ca Dorel. Și dacă Dorel se cumințește minim juma’ de an rămânem într-o buclă cu fazele 1 și 2.

Deci, ce făcem? Păi nu făcem nimic. Îl rugam frumos pe Dorel să sape. Dorel zice că o să, și toantă lumea e fericită.

O altă chestie pe care o învață Dorel, la fel de rapid ca pe prima, e că singura șansă pe care o are să avanseze e să-i moară șefu’. Sau să se pensioneze. Sau să facă șefu’ o nefăcută. Da’ mare. Nu dezvoltăm subiectu’. E similar cu datu’ afară.

A treia chestie pe care o învață Dorel e că leafa lui se mărește periodic, fara nici o legătură cu cât (sau dacă) muncește. Gen o dată la 4 ani. Că tre’ să căștigam alegerile.

Carevasăzică, vrem performață în sistemu’ de stat. Și la căldură la vară.

Gustar

Chestii

Ciu ciu

DSC_7814 DSC_7815 DSC_7817 DSC_7818 DSC_7819 DSC_7825

Tristeți

relativ provinciale.

Carevsăzică, io, pe persoană fizică n-am mai plâns după un bărbat de prin școala generală. Când profu’ de engleză s-a hotarât el, brusc si dintr-o dată să se care în state. Ceea ce a și făcut. Și ne-a lăsat pe noi, toate toantele din școală, să vărsăm lacrimi amare după el. Că tare era mândru la ăia 2 metrii ai lui, cu peru’ ca pana corbului și musteața învârtită moghior style.

Mno, trecut-au anii, și m-am trezit iar plângând după un berbant. Amu’ ăsta n-are nimic in comun (ca animal, care este) cu profu’ de engleză. Adicătelea e blond cu ochi albaștrii și micuț de statură . Da’ mi-o fo’ tare drag. Și-mi lipsește. O dată pe lună. Da’ nu mi-am dat sama până ieri. Care ieri…………….. mă duc io să-i plătesc rata lu’ mama la niscai bancă. Și știam io că la banca aia nu se stă mai mult de 5 minute. Până ieri. Când intru io în bancă și-mi învărt ochii dupe nea’ blondu’. Care nu era acolo. Era în schimb un alt musiu. Și o coadăăăăăăăăăăăăăăă de vr’o 10 inși. Care avea treabă cu nea’ musiu. Ca și mine de altufel. Care am stat aproape o oră in bancă_ca să apuc să-i plătesc mamii rata. Că io am vrut să mă răzgândesc. Da’ am presupus că și azi o să fie la fel. Carevasăzică am stat, și am stat, și am staaaaaaaaaaaaaaaat. Și când am dat ochi in ochi cu nea’ musiu i-am prezentat cardu’ și banii. Și s-o uitat nea’ lung la mine și mi-o zis,

– Știți, io n-am mai incasat chestii din astea până acu’.

Și m-a apucat plânsu. Și am mai stat, că nea’ musiu a dat un telefon și a venit nea’ blodu’. Care mi-a luat banii. Și mi-a dat chitanța. Și mi-a zâs că l-au avansat. Și că colegu’ urmează să învețe. Cândva.

Și am plecat acasă profund îndurerată. Că eram pe tocuri. Și-n banca respectivă nu-s scaune.

Hai sănătățuri!

Brambura

Floricele pe câmpii

Una scurtă

de ziua cărții.

Intrat la St. O. Iosif. Librăria. Rămas cu gust de pomană. Ieșit afară. Mă întorc într-o zi normala.

Moment

Afară. Frig. Plouă. Eu fumez. Ca de obicei. În fața spitalului opreste un taxi. Taximetristul coboară din mașină și se uită în jur. Nimeni nu pare a avea nevoie de el. Se urcă în mașină și așteaptă. Din spital iese o doamnă, pe la 70 de ani. Eleganta. Cu o cafea în mână. Se îndreaptă spre taxi. Din spatele meu se aude o voce de bărbat:

– Dana, unde e sacoșa?

Doamna se încruntă și se întoarce spre spital:

– Ți-am zis s-o lași acolo. De ce n-o lași acolo? Acu’ du-te și întreabă-l pe domnu’ dacă-i taxiul nostru.

Din spital iese un domn, cu sprâncenele cărunte ale lui Mircea Albulescu, deasupra unei priviri care spunea „Da dragă”. Presupun că-i soțul Danei. Se duce până la taxi. Deschide ușa din față:

– Sunteți la comandă? Asteptați puțin.

Se întoarce după Dana. Care venea cu geanta și cu o sacoșă burdușită într-o mână și cu cafeaua în cealaltă. Domnul încearcă să-i ia sacoșa din mână. Doamna ridică tonul. Domnul renunță:

-Eu unde stau?

– Stai în spate, cu bagajele.

Domnul, cuminte se urcă în spate. Doamna îndeasă plasele lângă el și închide ușa. Se urcă în față. Îl mai apostrofează o dată pe domnu’, bea o gură de cafea, după care își îndreaptă atenția asupra drumului.

Fumez, și mă întreb cum poate un munte de om să fie atât de umil în fața unui ghem de femeie. Și cum a fost domnul, în tinerețe. Înainte să o cunoască pe doamna.

Sănatățuri. Și soare. Că ne-am murat destul.

Futu-i!

Nuș’ cum să vă spui, da’ ăsta e primu’ an în care chiar ma bate gându’ să plec din România. De tot. Definitiv. Și irevocabil. Și dacă se poate, undeva pe partea ailaltă de planetă.

Amu’ să vă spui și ce m-a călcat be bătături.

Carevasăzică io mi-s contabil. Și de 10 ani trecute fix, dau cu sapa într-o fabrică d’a lu’ statu’ Român. Estem bugetari, care estem. Da’ nu asta-i problema. Problema e că, în ăstia 10 ani, am mancat 3 schimbări majore. Pe care le-am înteles. La momentu’ respectiv. Adicătelea, schimbară planu’ de conturi. Chestia era logică_că l-au făcut ca pe ăla de la agenții economici (adică_ca la privați). Dupe care schimbară banii. Chestie pe care am înțeles-o. În mijlocu’ anului. Chestie pe care n-am înțeles-o. Da’ am supraviețuit. După care ne-au schimbat programu’ de oameni ‘telighenți. Chestie pe care iar am înțeles-o. OK, asta era extra, ca n-o’ fo’ din ordinu’ statului român.

Revenind la dimineața de azi, concluzionăm că, pare-se, statu’ român nu-i în stare să stea pe curu’ lui prea mult timp, și din când în când mai schimbă chestii. Gen în anu’ de dizgrație 2014 s-a gândit să schimbe, din nou, planu’ de conturi la jucăriile lui. Ceea ce mă face pe mine, țața Frosa, cu 2 zile înainte de termenu’ de predat bilanțu’, să mă holbez la o balanță din care nu înțeleg nimic. Nici măcar de ce are 10 pagini.

Adică știu de ce are 10 pagini: pen’ că foaia A4 are dimensiuni limitate. Și io tre’ să înghesui în aiste dimensiuni 10 coloane. Din care 8 cu cifre. Care încap. Alealalte 2 îs alta poveste. Că una se numește „Denumire cont” si e lungă rău, și ailaltă se numește „simbol cont” . Și aici începe distracția. Că până anu’ trecut aveam de scris exact 3 cifre. Da’ asta era anu’ trecut. Ca anu’ ăsta am de scris în felul următor: 7 caractere contu’ sintetic. Încă 33 de caractere contu’ analitic de grad 1. Din care majoritatea se numesc X. La propriu. Ceea ce fac 40 de caractere. Minim. Că dacă mai vreau un analitic se mai adaugă. Minim doo. Și acu’ stau și mă holb la balanță și nu-mi explic unde se termină contabilitatea și unde începe filosofia. Și pe cine dreaq ajută toată filosofia asta. Și mă întreb cu durere în suflet ce-or să mai schimbe după ce m-oi obișnui și cu povestea asta.

Da’ până atunci, hai noroc! Și eventual, pașteți fericiți.

PS, Rezumat pentru ce-i care n-au înțeles nimic: careva de prin ministeru’ de finanțe a visat urât într-o noapte, s-a gândit să modifice ceva și mi-a distrus mie somnu’. Futu-i!