Flying Time la Conacul Ţara Bârsei

Ca om oboist ce mă aflu, găsesc de cuviinţă să vă povestesc despre locurile mele de hodină şi pierdut vremea, adică despre crâşme. Mai bine spus, azi vă pove despre crâşmele mele preferate.

Şi începem prin a prezenta oaspeţii, că aşa-i frumos. Carevasăzică, din piaţa mare, dacă coteşti stânga pe lângă colegiul Gheorghe Lazăr, pe strada cu acelaşi nume la numărul 6 găseşti Hostelul Flying Time. Amu’ n-am nici cea mai vagă idee despre condiţiile de cazare (care există, pe bune), că nu le-am încercat (încă), şi despre ce nu ştiu nu vorbesc, pardon, nu scriu, dar, pot să vă zic vr’o două despre crâşma din dotare. Deci, cum intri pe poarta raiului (mă gândesc că o fi poarta raiului din moment ce pe porţi tronează Adam cu frunza şi Eva cu mărul), intri într-o curte interioară cu ziduri înalte partial acoperite de verdeaţă. În stânga, după prima uşă încep surprizele. Prima mea impresie a fost că am intrat în sala de aşteptare a unui bordel de lux din secolul 18. Bine, impresia s-a datorat faptului că în sala respectivă tronează două divane pe care cea mai comoda poziţie e la orizontală. A doua impresie a fost că am nimerit în salonul unei doame din secolul 17. Impresia asta se datorează mobilierului compus din replici după piese din secole de mult apuse, bibliotecii (cu majoritatea cărţilor in germană, ceea ce nu mă ajută foarte mult), oglinzii de pe perete şi zugrăvelii. A treia impresie a fost că nu mai vreau să plec de acolo, ceea ce s-a datorat muzicii (niste superbităţi din anii 60 – 70) şi atmosferei de vacanţă (da, vreau în vacanţă).

Şi gazdele, că-i sănătos.  Carevasăzică, din Livada Poştei, dacă urci pe Mureşenilor, la numărul 3A găseşti Conacul Ţara Bârsei, dar ca să-l găseşti trebuie să intri pe gangul de lângă BRD, şi să deschizi uşa de lemn din fundul curţii. Amu’ prima uşă pe stânga e salonul de nefumători, drept în faţă e salonul de fumători. Recomandarea e să treci prin salonul de fumători şi să cobori treptele. O să descoperi cea mai liniştită terasă din centru vechi. Nu-i muzică, dar compensează fântâna, raţele, frunzişul de după ziduri şi, dacă ai noroc, discuţiile de la masa scriitorilor. Ce face toţi banii la terasa asta e priveliştea, adicătelea ai vedere directă la turnul negru şi la pădurea de pe Warte. Şi dacă n-ai chef să vezi sau să auzi nimic, mesele de pe metereze sunt cea mai bună ascunzătoare. O să îţi tulbure liniştea doar chelnerii, din când în când şi pârâul Graft. Nici în cazul ăsta n-am testat cazarea, dar şi aici există. Am testat în schimb bucătaria. Bună şi ieftină.

Cu alte cuvinte, dacă ajungi vreodata în una din locaţiile sus menţionate s’ar putea să ne încrucişăm spadele, paron, drumurile. Până atunci, hodină plăcută şi poftă bună.

Blogmeet(s) rew

După ce vineri am ajuns la concluzia că ieşirea spre nivelul următor nu-i în Tonic Bar am căutat-o duminică in Bavaria. Carevasăzică atmosfera super, atmosfera de la masa noastră adică, distracţia distracţie, discuţiile discuţii,  prezenţa prezenţă, decât că:

Ca să poţi să stai o seară în Bavaria tre’ să stai bine de tot cu nervii şi să ai răbdare. Multă răbdare. Fi’ncă primu chelner apare de obicei după juma’ de oră după ce te aşezi la masă. Îţi aduce meniul şi dispare. Se întoarce după alt sfert de oră să ia comanda. De preferat e să comanzi chestii îmbuteliate, că dacă faci ca mine şi comanzi cafea ai de aşteptat……… până ajunge chelneru’ în Columbia, culege cafeaua, o prăjeste, o macină, se întoarce înapoi, o fierbe şi ţi-o aduce la masă. Şi dacă te roade pielea să întrebi pe cineva de starea de sănătate a cafelei tale te lipeşti de un răspuns care îţi dă de gândit că dacă mai deschizi o dată gura mânci bătaie. Dacă nu eşti destul de inspirat să comanzi de la bun început tot ce-ţi trebe pe durata şederii în crâşmă ai mari şanse să salivezi mult şi bine cu gândul la următoarea cafea/bere/chestie, fi’ncă chelnerii îşi fac apariţia cam o dată pe oră. Şi atunci tre’ să fi rapid şi zgomotos dacă vrei să te bage în seamă.

Amu’ până la o anumită oră muzica n-a fost exagerat de tare. După o anumită oră (nu ştiu care anume, că mi-am scăpat ceasu’ în bere şi l-am băut) au început să apară neni. Unu’ căte unu’.  Îmbrăcaţi în tricoaie negre, sclipicioase şi mulate pe………. abdomen.  Şi cărau după ei cutii mari din care au început să scoată ‘strumente de cântat. Şi mi s-a făcut frică_că o să înceapă să cânte. Şi n-am scăpat. Şi până au plecat am trăit cu senzaţia că următoarea lălăitură o să este o manelă. Da’ n-a fost. Decât că azi drăguţă dimineaţă mi-a confirmat cineva că nenii ăia de obicei cântă manele. Numa’ că, bag de samă, nu prea aveam feţe de ascultători de genu’ ăla de muzică.

Ce nu pot să vă specific e durata dintre cerut şi venit nota de plată, că n-am fost pe fază în nici unul din momente. Numa’ că, io mi-s obişnuită să văz specificat separat pe nota de plată “bere d’aia”, “suc d’ăla” şi “cafea d’aia”, ori la ăştia scrie bere, suc şi cafea. Şi pe un kilometru juma’ de hârtie ce ţinea loc de notă de plată/bon de casă erau marcate fiecare bere/suc/cafea în parte. Da’ e bine, totuşi, că n-au venit iar cu un post it.

Pe cale de consecinţă: blog meet super fain, Bavaria super câh.

PS1. Tura asta n-am făcut eu lista de prezenţă. Dar au făcut-o ei.

PS2. Nici poze n-am făcut. Eu.

Braşov’s finest

Acu’ o bucată de timp nenea adminu’ de aici a cerut la tonţi membrii câte o poză, ca să facă un super ultra extra feature. Şi ui’ ce’a iesit: