Nu’ș dacă vă mai aduceți aminte, da’ relația mea cu Moș Nicolae nu-i chiar strălucită. Că acu’ doi ani mi-a stricat televizoru’ și mașina de spălat. Anu’ trecut mi-a tras o sperietură cu filtru de cafea. Anu’ ăsta, în schimb, și-a propus să-mi toace nervii. Rău. Că s-a trezit susnumitu’ să-i trântească sub ghete lu’ nepoate una bucată joc de bingo (chestie pe care am aflat-o de dimineață) din care nu câștigi nimic (m-a informat nepoate când m-am întors acasă). Amu’, nu-s geloasă pe nepoate (nuuuuuuuu de loc) că a primit mai multe decât mine (adicătelea eu am primit o ciocolată), da’ cine a făcut pe moșu’ în casă la mine anu’ ăsta tre’ schingiuit. Ceea ce ar urma dacă n-aș risca să fac ceva ani de pârnaie. Pen’ că deoarece respectivu’ joc de bingo e făcut din plastic. Adică multe multe multe biluțe mici mici  mici de plastic băgate intr-o bilă mai mare, da’ tot de plastic, prinsă pe o tijă de plastic, cu o manivelă de plastic. Mno, cu atâta plastic în cap, închipuiți-vă că învârtiți manivela. Și bila mare de plastic scărțăie când se freacă de tija de plastic (cre’ că ar trebui să reformulez asta… sau poate nu…) și biluțele mici de plastic se lovesc una de alta și toate de bila mare de plastic, și din când în când, un co’chil cu plămâni foaaaaaaaaaaaaaaaaaaarte buni urlă BINGOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO. Și chestia asta se repetă la fiecare (cel puțin) 5 minute. De o oră încoace. Și nervii mei mă bat la cap să ne cărăm. Pe o insulă pustie. Pe la ecuator.

Mno, hai sănătățuri. Și dacă cineva crede că poa’ să-mi schimbe părerea despre Moș Nicolae să se simtă liber(ă) să încerce.