Decât că azi sufăr de un umor vag sinistru. Da’ mi se iartă, că e luni.

Că_cum vă spuneam, adică vă spun acum, una dintre stimabilele mele colege de birou o fo’ în conţed săptămâna trecută. Şi azi tre’ia să vină la muncă. Numa’ că a trecut cam o oră după începerea programului regulamentar de muncă şi madam nu apărea. Şi femeia e stilul de om care nu  întârzie. Motiv pentru care ne’am cam îngrijorat, da’ nu prea tare. Şi a apărut şefa, care ne’a comunicat că madam nu vine azi, că a murit mătuşa. Eh, “mătuşa” era o chestie pe la vr’o 80 şiiiiiiiiiii de ani, al cărei scop în viaţă, în ultima perioadă cel puţin, era să doarmă şi să’i toace nervii lu’ unchiu’. Care unchiu’ e trecut vag de 90 de ani şi e(ra) soţu’ susnumitei de vr’o 70 de ani. Eh, scopu’ moşului în viată era, în ultimii ani, să se roage. Pentru două chestii:

1. Să moară mătuşa.

2. Înaintea lui.

Şi nu zice nimeni că ăştia doi nu s’au iubit ei, la viaţa lor, mai dedemult când s’au luat, da’ între timp le’a trecut. Şi viaţa lor de zi cu zi se împărţea în momente când se certau (adică tot timpul cât erau treji) şi momente liniştite (adică_când cel puţin unu’ dormea).  Şi mătuşa a adormit. Vineri seara. Şi unchiu’ o fo’ fericit. Şi l’a ţinut fericirea până duminică dimineaţă când a apărut a mea colegă pe la ei. Şi a vrut s’o trezească pe mătuşa. Şi atunci a realizat unchiu’ că cineva i’a ascultat rugile. Că măţuşa era cam de vineri în loc luminat, în loc cu verdeaţă….. şi’l stresează pe sfântu Petru să’l aducă şi pe unchiu’ lângă ea. Că doar or fo’ fericiţi pe pământ.

Moralu’, pardon morala: căsnicia dăunează grav facultăţilor mentale.

Hai sănătăţuri! Şi viaţă lungă?!