Toată povestea a început cu o prezenţă misterioasă, dimineaţă pe la vr’o 7 juma, lângă patul meu. Prezenţa n-a ţinut cont de faptul că io am adormit pe la tri drăguţă dimineaţă, şi a început a glăsui: “Scoal’ tu, că a sunat tata. A zis că-i senin!” Asta însema că’i nasol. Tre’ia să mă deplasez înspre domiţiliu’ din bolentinu tatălui propr’etate personală. Mno, amu’, ‘ăi de mă cunosc ştiu că îmi face o deosebită (ne)plăcere chestia asta. Până mi-am băut cafeaua am negociat cu_cumnatu’ din doatre mijlocu’ de transport la întoarcere. Că acu’ vr’o săptamână am prins din zbor o discuţie din care am priceput că susnumitu’ cumnat ar cam vrea să scape de maşină şi să o exileze la Gheboaia city. Şi io îs în stare să fac multe, da’ excursiile cu rablele lu’ Codreanu îs mult peste puterile mele. După ce s-a jurat că NU ne întoarcem cu rata, am plecat. Adică am plecat după vr’o juma de oră, ca am stat cuminţi până s-a dezgheţat parbrizu’ de la maşină.  Drumu’ beton. Adică ingheţat bocnă cu garnitură de zăpadă prin unele părţi. Maşina lu’ cumnatu’, lojic, în sandale. Noroc că pe tot drumu’, dacă’i liber tre’ să pună frână în două locuri mari şi late: într’o curbă şi în faţa casei. Eh, toate au fost bune şi frumoase până pe la 10 când stimabila ma mere mi-a aruncat din zbor că “aveţi autobuz la unu”. Cre’ că m-am schimbat la faţă, că săraca a dispărut instant. Partea cea mai proastă e că, la un moment dat, din motive independente de voinţa mea, a trebuit să fac o excursie la budă. Ştiu că nu vă prea interesa dar………… suntem in secolu’ computerelor maşinilor şi maşinăriilor de tot felu’, în draga de Românica (ţară super civilizată de altufel), la dooj’ de kilometrii de ditamai Braşovu’, la minus multe grade, şi io a tre’it să mă duc la budă în fundu’ curţii, adică într-o chestie de lemn, cu coperiş de tablă. Că la Gheboaia megalopolis servim tembeliziune prin cablu, interneţi, sateliţi şi alte chestii de gen, da’ pula gaz şi pula canalizare. Amu’ vă daţi seama că moralu’ meu s’a cam dus… de suflet. Şi vroiam acasă. Decât că mon pere avea alte planuri. Adică se ne aducă el (pe mine, pe ma mere şi pe cumnatu’ din dotare) acas’. Da’ mâine, că azi mai aveam ceva de lucru. Motiv pentru care pe la 12 juma’ s-a volatilizat. Că a promis că ne duce până la autobuz. A apărut pe la 1 fără 10 şi avea treabă nevoie mare. Decât că a uitat că pe mine, dacă mi-e frig şi somn, nu-i chiar bine să mă contrazici. Şi după ce s-a făcut că nu mă aude de vr’o 3 ori când i-am zis că pierd autobuzu’, am intrebat-o pe ma mere unde sunt cheile de la maşină. Fază la care toţi s-au cam înverzit la faţă. Că io nu m-am mai urcat la volan de 12 ani şi am şi carnetu’ expirat de 2, şi n-aveam nici actele la mine. Partea bună e că atunci m-a băgat în seamă şi ăl bătrân. S-a urcat în maşină şi ne-a dus. Până acas’. Chestie pe care putea s-o facă liniştit şi două sau trei ore mai târziu, dar, deh, te pui cu căpoşii?!

Partea bună e că am primit canaaaaaaaaaaaaaa ieri. Mulţam Călin. Şi  Sebi. Şi scuze că n-am rămas la concert. Da’ aşa păţeşti cân schimbi hainele şi nu-ţi goleşti buzunarele: pleci fără bani de acas’.

Mno, hai sănătate!