mintea românului ‘a de pe urmă.

Azi mi’s relativ isterică. Că după o lună juma’ de holbat la monitor 12 ore pe zi am ajuns la concluzia că mă cam ustură ochii. Amu’, în mod normal, soluţia ar fi simplă, adicătelea cocoţat ochelarii pe nas şi continuat cu holbatu’ la monitor. În mod anormal, am o problemă. Acu’ vr’o două săptămâni, ori poate mai bine, în altă criză de isterie, am aruncat cu ochelarii propr’etate personală după una bucată colegă care n-a înţeles sensul expresiei „tre’ să termin raportarea” la timp. Chestia e că, în momentul respectiv aveam într-o mână ochelarii şi în cealaltă cana de cafea. Pardon, cana cu cafea. Fierbinte. Norocul ei, şi ghinionul meu, lojic, e că aveam ochelarii în mâna dreaptă şi cana în stânga. Şi n-am ţinta bună dacă arunc cu mâna stângă. Şiiiiiiiiiiii, ca să nu fac tâmpenii chiar mari (ceea ce ar trebui să vă dea de înţeles că şi în cele mai urâte crize de isterie gândesc) am aruncat cu ochelarii. Numa’ că n-am nimerit-o pe ea, am nimerit un colţ de birou. Şi mi-a sărit o lentilă (ceea ce ar trebui să vă dea de înţeles că nu gândesc prea mult). Partea groaznic de proastă e că acu’ nu reuşesc să pun lentila la loc. Şi mă chinui cu asta de vr’o oră. Că duc lipsă de timp şi de bani să-i duc la reparat. Şi ştiu că în mod normal până prin ianuarie anu’ viitor mai am garanţie la ei. Dar în mod la fel de normal, dacă am dat cu ei de Terra am pierdut garanţia. Amu’, am şi io o întrebare: de unde poci să-mi cumpăr nişte răbdare? Că tre’ neapărat să-mi repar ochelarii.

Hai săptămâni uşoare.

Mda, în ultima perioada mă ocup de concluzionat. Că nu mai am timp de alte chestii. Amu’ până nu mă trage cineva de atenţie (persoană importantă, nu dăm nume) că iar n-am scris nic pe loagă de tri săptămâni, vă iesplic cu ce-mi toc nervii, zilele şi tinereţile de vr’o două luni.

Carevasăzică, după ce gaşca B&b mi-au tăiat din leafă, s-au gândit să-mi schimbe şi dumnezeirea ‘a mare, motiv pentru care raportez raportări raportate înspre un minister anume pe altă rută decât aia cu care m-am obişnuit. Adică asta o să se intâmple de luna viitoare, că luna asta am trimis raportările via două rute. N-am priceput de ce şi nici n-a fost nimeni în stare să-mi iesplice lojic, da’ asta a însemnat de doo ori mai multă muncă. Bine, perioada cu raportările tâmpite s-a gătat de pe la sfârşitul lunii octombrie, numa’ că, între timp cuiva i-a venit ideea creaţă să-mi schimbe programul’ de oameni ‘telighenţi. Ceea ce a însemnat că luna’ lu’ octombrie am butonat-o de doo ori. Şi mi’s vag debusolată, că încă nu mi’s clare multe în nou’ program. Partea proastă în toată afacerea asta e că, de vr’o lună şi ceva lucru de la 7 dis di morning la 7 sara. Da’ o trece şi asta. Decât că nu mai am timp nici să mor. Motiv pentru care mi se întâmplă chestii. Adică nu’ş dacă v-am spus, da’ io cre’că da, de obicei îmi spăl ţoalele sâmbăta. Adică mi le spălam, că nici de aia n-am mai avut timp. Şi de când s-a mutat sor’mea la mine îşi mai face milă din gând în gând de-mi mai spală câte o şosetă când sesizează că n-am mai dat de mult pe acas’ la ore decente. Eh, sâmbătă, din motive independente de voinţa mea (a se citi n-am avut chef), n-am avut timp să spăl. Şi a spălat sor’mea. Duminică seara am văzut pe sârmă nişte haine cunoscute şi am concluzionat că’s ale mele. Culmea, erau şi aproape uscate. Partea proastă e că, luni dimineaţă nu găseam nimic de îmbrăcat. Am găsit până la urmă ceva, cam de vară, da’ trebuia să plec la muncă. Seara când am ajuns acas’ m-am apucat să-mi caut hainele. Şi le-am găsit. După vr’o două ore. În dulap la sor’mea. Că mi-a trecut prin cap un glonte şi am întrebat-o pe mama de o anume bluză. Că fomeia a sunat-o pe sor’mea şi a întrebat-o cine a spălat. Şi dacă a spălat sor’mea înseamnă că hainele erau ale ei, nu? Şi le-a pus la loc. Şi mâine, dacă oi avea timp, o să trebuiască să-i facu curat in dulap soră-mii, să văd şi eu ce haine mai am 😀

Hai sănătate.

PS, V-am zis că încă sunt la muncă? Şi aş bea o bere. Şi n-am cu cine. Şi n-am cu ce.